"Sub ochii egumenului Paisie a înflorit minunata pictură care îmbracă de amândouă părţile pereţii bisericii..."

OAMENI  DE  ALTĂDATĂ

Egumenul Paisie a cârmuit mãnãstirea Homor de la noua ei înfiintare, în anul 1530, pânã la începutul domniei a doua a lui Petru Rares.
Sub ochii sãi a crescut, lângã locul unde se nãruia sub povara bãtrânetii mãnãstirea ziditã înainte de 1415 (1), ctitoria logofãtului Toader Boboiug: bisericã de mãrimi obisnuite, în formã de cruce ca toate celelalte, dar deosebitã de ele prin pridvorul sãu deschis si printr’o scundã cãmãrutã sau tainitã, adãpostind mormintele (2). Sub ochii egumenului Paisie a înflorit minunata picturã care îmbracã de amândouã pãrtile peretii bisericii: scene liturgice si rânduri de sfinti, pe dinãuntru; rãdãcina lui Ieseu, Imnul Acatist cu asediul Constantinopolului (atât de des si atât de simbolic in bisericile din vremea lui Petru Rares !), viziuni apocaliptice si alte icoane, pe dinafarã (3). (more…)

Petru Rareş

CÃRTI DE ALTÃDATÃ

Cãderea lui Petru Rares din prima domnie a dat în mâinile Turcilor o parte din Moldova de rãsãrit. Dupã ce, pânã la 1538, Turcii nu stãpâneau din pãmântul tãrii decat fortãretele cucerite de la Stefan cel Mare, Chilia si Cetatea Albã (1484), «portile Moldovei», acum ei îsi aseazã garnizoana la Tighina si tin sub legea lor tot tinutul de la sud de apa Bâcului.
E adevãrat cã la întoarcerea sa în a doua domnie, Rares se mândrea cu promisiunea Sultanului cã-i va da «înapoi tara noastrã Moldova, întocmai cum am stãpânit-o si mai nainte» (1). Ceva mai mult, solul sãu comunica regelui Poloniei cã «Sultanul i-a întors [lui Rares] tara ce i-o luase, si Tighina, numai cât are sã plãteascã pentru zidirea cetãtii Tighina 10.000 de zloti» (2). In realitate însã, Turcii n’au lãsat sã le scape din mânã bastionul atât de important dela întretãierea drumurilor spre Tãtari si spre Poloni, si au continuat sã tinã cetatea cu tot cuprinsul din zarea ei pânã la Prut. (more…)

Troiţă

Din vol. Poeme fara Tară – Acolo şezum şi plânsem, Ed. Carpaţii, Madrid 1954

Adună-ţi sufletul, camarade

Când exilul devine apăsător cenuşiu
Gândiţi-vă la morţii fără cruce, fără sicriu.
Şi când îşi înfige cuţitul în voi nostalgia,
Gândiţi-vă la cei care-au căzut în Rusia.
(more…)

Când am auzit de sosirea lui în sat mi l-am închipuit cu turban şi şalvari aşa cum văzusem turcii prin cărţile de scoală.

Flori - motiv

Dar moş Osman n’avea nimic din portul lui de origină; în loc de iatagan purta mai întotdeauna cu el un cuţit lung, cu mâner gros de parea mai mult sabie. Cine ştie din ce bucată de fier şi unde îşi făurise el acel cuţit? Se vedea bine că trecuse prin bătăi de ciocan, pe nicovală. Când din curiozitate îl priveam printre garduri “să văd cum arată un turc”, mai întotdeauna era cu el în mână. La lucrul în vie, la cioplitul lemnelor, în jurul căsutei, îl purta mereu cu el. Nu-l lasa niciodată pe afară.
Moş Osman nu lăsa locuinta si via decât când aducea apă dela fântână. Mălai si alte lucruri care-i trebuiau lui i le aducea reangajatul, stăpânul viei, care, ieşit la pensie, se stabilise la Focşani. Până şi tutunul tot reangajatul i-l aducea. Moş Osman trăia ca rupt de lume. In singurătatea lui părea “câine credincios numai stăpânului”… “Mult o fi umblat hotul de reangajat, până să-şi găsească un astfel de chelar” auzeam eu vorbind pe cei mai mari.
Ziulica’ntreagă mos Osman mereu pe afară îsi făcea de lucru, chiar atunci când în vie nu mai avea nimic de făcut. Cu luleaua’n dinţi si mâinile cruciş pe pântece, sta ore înregi nemişcat pe colţul prispei. Se misca numai atunci când i se stingea luleaua sau i se termina tutunul. Când simţea că noi îl priveam printre garduri, îsi arunca si el privirea spre noi, în care eu nu citeam decât indiferenţa. Atunci însâ când veneam încet aproape de căsuţa lui, (mai mult o baracă decât casă) pe nesimţite, mos Osman parea dus departe pe gânduri. La isbucnirile noastre in râs sau trosnetul unei ramuri uscate el tresărea ca întors grăbit de prin cine stie ce lumi îndepărtate, apoi, lua poziţia omului fără griji; ochii lui însă trădau nostalgia după lucruri si ţinuturi cunoscute numai de el. (more…)

     Revista Scriitorilor Români, Nr. 18, Munchen, 1981

“Vechea biserică, sus pe deal…”

“Da’ vin odată Americanii ăia, Doamnă Sofico? Doar am cărat cu spinarea atâtia saci cu grâu de-al lor pentru Rusi, când eram prizonier in Siberia. Să facă acum ceva si pentru noi!”
Nică a lui Gheorghe Bătrânul vorbea rar si fără să participe la ceea ce zicea, parcă ar fi citit ceva neinteresant, tărăgănat si cu acel accent ardelenesc, la care inima mea bătea mai repede, la care mă cuprindea întotdeauna un val de bucurie si vioiciune pe care eu in restul timpului, la Bucuresti, nu le aveam niciodată atât de intens.
Era noapte, trenul venise ca de obicei cu întârziere si toti eram obositi. “Nenea Nică” vorbea fără patimă, cu ocel scepticism atavic al țăranului care stie că viața este asa cum e ea si că viitorul, chiar dacă nu aduce neapărat ceva mai rău decât ce a fost până acum, este atât de nesigur, încât nu poti si nu merită să-ți pui speranțe de bine în el. El fusese prizonier la Rusi si cărase într’adevăr luni de zile saci cu grâu american.
Nenea Nică ne lucra pământul “în parte” de ani si ani de zile si eu eram tot timpul la el în curte si – mai ales spre nemulțumirea bunicii si a mamei – nu scăpam aproape nici o ocazie să merg cu el la câmp, unde – mai în joacă, mai în serios – participam la tot ce lucrau țăranii, cel mai mult plăcându-mi strânsul fânului.
– “Nu mai stiu nimic, Nică. In Bucuresti stii că nu se aude bine, că îi bruiază tot timpul. Voi aici or trebui să stiți mai mult, că puteți asculta cât de cât radioul.
– No ia, Doamnă, ce zic la radio Americanii stiu eu, da’ ce mai zice lumea la Bucuresti?
– Lumea nu mai zice nimica, Nică, la oameni le e frică si de umbra lor, noroc că mama l-a învațat pe Nicusor să aibă grijă ce vorbeste la scoală si pe stradă, ca altfel ar trebui să ne fie frică si de el”. (more…)

Calendarul “AMERICA”, 1950

Sub ochii nostri se desfăsoară cea mai cumplită dramă.
Cârmuitorii străini de legea si de Neamul Românesc, s’au întronat cu forta în scaunul de conducere si dela adăpostul baionetelor moscovite complectează opera de sugrumare a unui popor care timp de secole s’a luptat cu barbarii asiatici si hoardele semilunei, îndeplinindu-si cea mai nobilă misiune în istorie:
Sentinelă crestină la poarta Europei.
De data aceasta însă valul păgânismului e mai mare ca oricând si amenintă si înnece pe toti deopotrivă.
Având de luptat cu criminali feroci care întrebuintează metode de tortură moderne, rezistenta Neamului e pusă la grea încercare.
Cu inima strânsă de durere ne întrebăm: Cât vor putea oare suferi jugul fratii Români de dincolo?
Azi TARA E IN MUNTI. Tăranii, cărturari, preoti, femei, copii, îsi găsesc adăpost de urgia comunistă in văgăunele muntilor purtând cu ei o singură rugăminte:
Ajutati-ne să ne recâstigăm libertatea.
Nu ne lăsati sclavii comunismului căci mâine, aceeasi comunisti vor veni să vă sugrume si pe voi.
Nu priviti nepăsători la suferintele noastre! Pregătiti-vă, fiti gata să înfruntati dusmanul care, după ce ne va zdrobi aci va sări cu o putere de sarpe si mai mare ca să înghită si iubita voastră Tară Adoptivă.
Apărati-vă libertatea voastră prin a ne da nouă libertatea! 
Nu uitati:
Robia vine dela Răsărit.