Crăciunul cel adevărat de P.P. Panaitescu
La colindat...
Ziarul “Cuvântul“, Serie Nouă, Anul XVII, Nr. 73, Miercuri 25 Decembrie 1940
La curtea bogatului domn crestin Constantin Brâncoveanu era un secretar florentin, Anton Maria del Chiaro, om învãtat si iscoditor, stiutor de multe mestesuguri si cunoscator de oameni. A lãsat o carte despre tara noastrã, în care se cuprind multe obiceiuri azi apuse, pe cari el le vãzuse în timpul slujbei sale de pe lângã domnul tãrii.
,,In ajunul Crãciunului, scrie el, dis de dimineatã se face la curte o serbare frumoasã si anume toti boierii cu dregãtorii se înfãtiseazã înaintea domnului si-i aduc în semn de închinare un covor tesut în chip persian si o cupã cu capac de argint aurit, lucratã în stil turcesc, cu flori de filigramã. In numele tuturor tine o cuvântare logofãtul al doilea, luând ca temã un verset din Evanghelie potrivit cu ziua Crãciunului. Domnului si întregului sãu neam i se ureazã fericire, sãnãtate, pace întru multi ani, dupã dorinta tãrii întregi. Domnul multumeste arãtând cã doreste sã cârmuiascã tara mai mult ca un pãrinte, decât ca un stãpân”. (more…)
Crăciunul – vechea şi străbuna sărbătoare a iubirii de oameni – este însoţită pe meleagurile noastre, de datini şi obiceiuri, de cântece îndătinate din moşi-strămoşi. De acele minunate colinde, care răsună dela un capăt la celălalt al românismului, cu deosebiri dialectale – e adevărat! – dar cu acelaş fond, cu acelaş farmec, cu aceiaşi frumuseţe poetică fără seamăn, transmise ca supremă moştenire dela o generaţie la alta. Şi nu numai atât, dar şi ca mărturie a-tot-grăitoare a prezenţei noastre înaintea oricui pe pământul pe care ne aflăm, splendidă mărturie a unităţii noastre sufleteşti, care înfruntă toate potrivniciile ca şi toate vremelnicile răşluiri teritoriale. 
De prin 1935 se înfiripase în Cernăuţi un cor al studenţilor legionari. Mai erau acolo coruri studenţesti. Dar sub conducerea maestră a profesorului Scarlat şi a fraţilor Mircea şi Bujocel Hoinic, corul legionar al studenţilor se înălţase la un nivel de artă superior. Veni Ajunul. Şi atunci colindătorii legionari îşi arătară măsura. Nu vom putea evoca clipele de încântare petrecute în serile de Ajun din 1936 şi 1937. De unde coborau acele glasuri contopite într’un fluid muzical atât de suav, încât nu mai era cântec, ci armonie serafică? De unde acele colinde de o gingăşie nepământeană?
