Garda de Fier

“Reazimul nostru de totdeauna”

     Pentruca, într’adevăr, istoria unui neam să poată fi veşnică, nu se poate zidi decât pe cele mai sfinte jertfe, jertfe isvorîte din luptele cele mai înverşunate şi cele mai neînfricate.

     Istoria neamului nostru întreg, nu s’a scris decât cu lacrimi, dar, mai cu seamă, cu sângele din toate luptele celor 2000 de ani, mai mult decât la oricare alt popor. Iată dece astăzi, suntem îndreptățiți cu toții, tineri şi bătrâni, să constatăm că neamul acesta, bun, credincios lui Dumnezeu şi tradițiilor sale, nu va pieri, oricâte uragane vor mai încerca să treacă peste fruntea lui cu lumini de diamant, peste dârzenia lui dovedită, mai tare decât cremenea.
 Suntem poporul cu cea mai puternică vitalitate din lume, suntem, sufleteşte, cei mai hotărîți atunci când este vorba de viața şi prestigiul nostru ca neam.

     Dela începutul începutului, am reuşit să fim tari, viteji şi mândri de prezența noastră aci, la răspântia tuturor furtunilor, în vâltoarea tuturor nedreptăților aruncate în spatele nostru. Am răbdat, dar am ştiut să luptăm, am nădăjduit, căci niciodată n’am uitat căile şi legile lui Dumnezeu. De aci, adevărul că, prezența noastră în istorie va fi veşnică, fără sfârşit, pentrucă la temelia ei s’au zidit suflete şi nu vorbărie fățarnică, s’au cimentat suflete şi trupuri româneşti, din care s’a hrănit, a crescut şi a biruit credința cea nouă, nădejdea de totdeauna a neamului.

ELISABETA HENȚIU

“Gazeta Transilvaniei”, Braşov. Anul 103 (serie nouă), Nr. 104, 14 Decembrie 1940.

Colțul “Răzlețelor”

În cadrul Legiunei s‘a pornit pe drumul înfăptuirilor sănătoase, unde munca s‘a încadrat într’o ordine nouă, în aşa fel, încât raportul dintre indivizi de acelaşi sânge, cu aceleaşi năzuințe spre viitorul mai bun, va trebui să se reazeme în primul rând, pe acea dragoste desinteresată, păstrând-o cu pietate pentru toți cei mici şi slabi de către muncitoarele intelectuale. Apoi pe o supunere lipsită ca până acum de ambițiile mărunte, a camaradelor muncitoare.

Munca este socotită ca cel mai binecuvântat rod creat de Dumnezeu. Munca deci în – şi pentru Legiune, este şi va trebui să rămână pentru veşnicie cea mai desăvârşită operă de pace, de înfrățire şi totală înțelegere dintre indivizi. Ştim doară că înfrățirea prin munca comună a fost cea mai sublimă.

În afară de Legiune, Munca va fi ca şi până acum într’un continuu răsboi, isbindu-se mereu de aceleaşi teorii, cari n’au făcut decât să separe sufletul națiunei. Asta pentru că între muncitor şi clasa superioară a făcut serviciul de intermediar tot ce n‘a fost românesc, născându-se cum era şi firesc acea distanță de vederi şi înțelegere imediată; pe când în Legiune intelectualul prin noua lui misiune venind direct în contact cu muncitorul, neînțelegerea dispare, luând viață înfrățirea necesară. (more…)

„47 ani de lupte şi tot atâtea biserici”

Istoria neamului românesc a fost plină de lupte. Biruințe au însemnat victoriile lui Mircea cel Bătrân, biruință a fost epoca lui Ştefan cel Mare, — „47 ani de lupte şi tot atâtea biserici” spune cronicarul vremii. Tot biruință a fost Unirea cea sfântă şi dreaptă a lui Mihai Viteazul. Dar sângele martirilor Horia, Cloşca şi Crişan? Apoi strigătul de alarmă al neamului, strigăt ce-avea să trezească, gene­rația trecută, strigătul lui Avram lancu. Şi toți aceşti, pentru ce au luptat? V-ați întrebat, dragi muncitori, dece este presărată istoria cu vitejii?

Atunci, muncitor legionar şi nelegionar, întăreşte-ți credința, în fiecare clipă, în fiecare zi; controlează-te, ridică-te dârz împotriva profitorilor. Nu te lăsa rătă­cirii, nu-l părăsi nici pe cel lipsit de voință, pe cel ce stă în întuneric, slugă şi rob jidovilor.

Comunismul este arma periculoasă a câtorva ciocoi scăpătați, trântori ce şi-au risipit averile prin țări streine, cari se întorc aici, să prindă iar chiag, ajutați de jidovi. Şi toți aceştia n’au religie, n’au Dumnezeu. (more…)

— Observațiuni pe marginea celor ce se întâmplă în Spania —

“Stă îngrozită lumea creştină…”

Aproape de şase luni stă îngrozită lumea creştină în fața celor ce se întâmplă în Spania.

Nebunia bolşevică a întins pârjolul, jalea şi sălbăticia cea mai grozavă, asupra bietului popor spaniol.

Pe deasupra sângelui de frate, care curge din belşug acolo, din pricina anarhiei comuniste, care a otrăvit acest neam, înregistrăm acum fapte, pe care nici, cele mai inchiziționale şi păgâne vremuri nu le-au cunoscut vreodată. Numai geniul negru al lui Satan, reprezentat aici prin jidovimea bolşevizată, poate scorni asemenea lucruri. Cadavre de călugări şi călugărițe, scoase din liniştea odihnitoare a mormânturilor lor, pentru ca să fie batjocorite. — Preoți, călugări şi episcopi, împuşcați spânzurați şi omorîți în cele mai grozave chinuri. Oamenii, cari nu au altă vină, decât a nu simpatiza cu bestiile roşii — sunt scoşi din temnițe — stropiți cu benzină şi aprinşi de vii ca făcliile. — Aic
i se dărâmă cu ură şi cu furie drăcească Mănăstirile şi Bisericile.

Se distruge cu iudaică ticăloşie c r u c e a şi orice umbră de credință, şi culmea acestor profanări cari revoltă până la sânge, stă în strigătoarea la cer mârşăvenie, de a face din altarul unei sfinte Catedrale, closet!

Acesta este, sumar, aspectul hidos, pe care-l prezintă revoluția bolşevică din Spania, a cărui stâlp de susținere este aşa zisul ,,guvern legal” din Madrid!  (more…)

“Revolta noastră în fața unor asemenea blasfemii, ne îndeamnă să amintim făuritorilor şi mânuitorilor de legi ome­neşti, că Fiul lui Dumnezeu… este pe deasupra legilor noastre…”

Trăim vieața zilnică într’o atmosferă de atâta molatecă renunțare şi blazare, încât nici o faptă, ori cât de țipătoare ar fi — prin ticăloşia, gravitatea, sau importanța ei — nu ne mai trezeşte simțurile dormitânde.

Trăim într’un fel de moarte colectivă a virtu­ților, când vieața şi sănătoasele ei principii, capabile de reacțiune, de luptă şi îndreptare, s’au despărțit de agonizant, — masă de putreziciune şi păcat.

Într’o astfel de stare, desigur că trec multe fapte, asupra cărora atențiunea noastră ar trebui să se oprească mai mult, ele fiind adânc vorbitoare, pen­tru această stare de lucruri.

Un caz de acesta s’a întâmplat la Braşov. — După relatarea ziarului Universul, o statuie a Mân­tuitorului din firida Bisericei Sf. Anton a fost profanată cu „vopsea roşie, cu care a fost mânjită fața şi trupul lui Cristos”. După cercetările poliției a fost descoperit patronul atelierului, de unde s’a luat vop­seaua, un individ cu îndelungată activitate comu­nistă, Martin Köppf, şi arestat. El a negat orice ames­tec. „D. prim-procuror Radu Paşcu, neputând califica fapta decât contravenție, a fost nevoit să-l pună în libertate”.

Va să zică un comunist, luptător împotriva re­ligiei şi a ordinei legale din România, mergând cu îndrăzneala până în a-şi bate joc de statuia Mân­tuitorului nostru, este pus în libertate, fapta lui ne­putând fi calificată, decât contravenție.

Aşa cum un bețiv ar tulbura noaptea linistea cetățenilor, sau ar greşi cineva, care nu şi-a vizat un carnet oarecare la termen. (more…)

“Trăiască România”

Zice V. A. Urechia într’una din frumoasele Legende Române, că încă din anul 1865 se svonise în Ardeal, că profitând de situația grea în care avea să intre Aus­tria în răsboiu cu Prusia şi cu Italia, Românii vor trece Carpații pentru a-şi desrobi frații.

În 1866 Urechia, care venea prin Austria din Spania şi mergea să-şi vadă familia în Moldova la Tarcău, străbătu tot Ardealul dela Oradea Mare la Cheile Bicazului. Într’o zi, într’un sat „colo’n vale” trase în gazdă la „părinchele popa”, care-l primi creştineşte, urându-i bun sosit şi întrebându-l:

—„Domnul din Țeară?”

—„Sunt din România” îi răspunse Urechia.

— „No, că aşa zicem noi: din Țeară.

Şi apoi deodată părintele închise uşa, se uită pe fereastră în dreapta şi în stânga, şi apucând pe drumeț de mânecă, îl întrebă mai mult în şoapte:

— „Spune-mi, vin feciorii lui Vodă într’acoa? Urechia nu înțelese.

— „Feciorii lui Vodă ? Dar părinte, Vodă al nostru e tânăr, neînsurat. Poate vrei să vorbeşti de feciorii lui Cuza. Dar nu mai este dânsul Domn… şi-apoi, feciorii lui sunt micuți”.

Iar popa de colo:

— „No, că ştim noi că Domn este Măria Sa Carol I. Doară nu întreb eu de feciorii lui Vodă, ci de cătane. Aşa, rogu-te, spune-mi, nu vin cătanele româneşti într’acoa ?

Lui V. A. Urechia, care a fost un iubitor de neam şi de pământ, i se umplură ochii de lacrimi. (more…)

Palatul Mitropolitan din Cernăuți

Cu trunchierea inumană din 28 Iunie 1940, provincia dela Nord s’a încrestat îmbrobonată de sânge şi lacrimi în conştiința națiunii româneşti, iar gestul eliberator al soldatului român din 5 Iulie 1941 n’a făcut decât să şteargă acest chip cu aiasma vitejiei străbune, să-i purifice durerea, ridicând mândra Țară a fagilor, într’un neasemuit răsărit de soare din care nu va păli niciodată.

Un an, am urmărit cu inima strânsă, veştile ce puteau veni de peste hotar, şi multora din noi nu le-a căzut arma din mână dela retragerea fără sens din acea vară grozavă şi întunecată a sacrificiilor noastre. De, ce ne simțeam străini aici, pe străzile Bucureştilor, la Piatra-Neamț sau la Breaza, unde rosturi vremelnice ne-au purtat paşii, de ce privindu-ne în ochi îi simțeam lăcrimând fără să vrem şi de ce aceşti minunați munteni încer­cau zadarnic să-şi îndeplinească, fără adânci tresăriri, oficiile de gazdă?

Începeau vânturile toamnei şi desnădejdea abia se masca, involuntar, cu un zâmbet de conveniență, care arăta mai mult genurile în care ne prăbuşeam. Apoi veni iarna şi îngroziți de a nu cădea răpuşi definitiv, am crezut. O credință oarbă, imposibilă, într’o triumfală înviere, într’o atotcuprinzătoare justiție permanentă care veghea peste noi, păzindu-ne de moartea în întunerec. Ne-am scuturat şi ne-am pipăit. Trăiam; eram încă noi. Ne-am uitat în ochii prietenilor şi ai trecătorilor de pe stradă şi i-am văzut incendiați de aceeaşi credință. Ne-am gândit la viețile noastre şi am înțeles că ele mai puteau fi jertfite. Şi atunci ne-am bucurat. Ştiam că totul putea fi salvat şi viețile noastre puteau fi mântuite. Eram liberi, despovărați, de sarcina cine ştie căror blesteme. Ne gândeam surâzând că, poate în 1918,totul mersese prea uşor, că sângele românesc nu înroşise destul apa Prutului. Acum, eram gata. O ! ni-l vom da cu vârf şi îndesat, până la ultima suflare. Eram aşa de siguri de asta, că mângâiam zările şi timpul şi imploram stihiile să se desfăşoare cu un ceas mai de grabă. încă din Decemvrie, se ridica din truda mâinilor noastre, linia formidabilă de cazemate şi amestecându-se cu viforul şi trâmbele de zăpadă, ele creşteau fantomatic, una cu pământul» arătându-şi piepturile lucii, masive, de nebiruit. Presimțeam, însă, că nu vom avea nevoie de ele şi le priveam cu condescendență, ca pe nişte camarazi de ispravă, dar pe care ştii că trebue să-i laşi îndărăt. (more…)

“Dragoste, Blândețe, Mângâiere” – Desenul: Demian

„Plinătatea pe care o găsim în bunătate vine în primul rând în dragoste.

„Dragostea ne dă putința să trăim dincolo de noi, să trăim în altul sau altceva, să cuprindem totul. Dragostea ne dă putința să pătrundem adâncimi şi taine care altcum ne-ar rămâne pe veci închise. Răul este alungat, este topit prin forța sa pozitivă. Bunătatea vine cu dragostea şi trăirea în duh. Bunătatea creată din focul dragostei îmbracă tot ce atinge cu o lumină odihnitoare.

„În bunătate găsim blândețea. Omul bun este blând, adică are un suflet catifelat. Cine se apropie de omul bun, simte o plăcută senzație de căldură şi mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândețea este o completare firească a dragostei şi rod al acesteia. Mai puțin activă decât dragostea, blândețea în calmul ei nu este lipsită de putere creatoare, ci, dimpotrivă, într’o lume de protivnicie, blândețea vine ca un întăritor, ca o înseninare lacrimă luminată.

„Bunătatea, isvorâtă din dragoste şi trecând prin blândețe, se împlineşte în milă şi mângâiere. Mila înseamnă suferință la suferință, la suferința altuia. Mângâierea este acea stare lăuntrică legată de setea de mai bine în înțelesul luptei pentru alungarea răului şi a durerii, luptă fără frângere şi fără asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine, peste întunerecul care inundă. Mângâierea este un leac al cărei isvor stă în sufletul nostru şi prin care se săvârşeşte un act exterior de binefacere”.

Ernest BERNEA
Din eseul “Despre Bunătate”, revista “Însemnări Sociologice”, Anul IV, Nr. 2, 15 Septembrie 1940.

Madona

Mal de apă verde-vânătă, cu creasta de spumă lividă, venea asupra bărcii, balaur care vrea s’o înghită, împroşcând-o de departe cu bala stropilor amari. In groapa undei adânci, în găoacea jucăuşe a luntrii, cinci furnici omeneşti lopătau din răsputeri, cu ochii la peretele lichid care venea spre ei. O smucitură în sus: valul prinde pupa bărcii, înălțând-o spre cer… Un duş de spumă… Răsuflarea oprită reîncepe, în piepturile încleştate inimile bat iarăşi în ritm grăbit.

Nici de data aceasta n’a fost!

În barcă e apă de un lat de mână. Doi vâslaşi lasă lopețile şi, cu gălețile, svârlă grăbiți afară apa din fundul ei, apoi vâslesc iarăşi cu toții, în ritm frenetic. Ochii cârmaciului cărunt zăresc în depărtare malul cețos, unde se sparg malurile, cu furia fortunei. Pleoapele lui ude de ploae şi înlăcrimate de bătaia vântoasei clipesc nervos la fiecare fulgerare. Moşul îi îmbărbătează totuşi pe cei mai tineri:

— «Hai! Mai avem puțin. Țărmul e aproape».

Vântul îi smulge vorba din gură şi o sfârtecă de numai crâmpee vagi ajung la urechile lopătarilor. Dar au înțeles. Întorc o clipă chipurile crispate spre proră, cu o privire iute ascuțită şi vâslesc apoi voiniceşte. (more…)