Garda de Fier

(Almanahul ziarului Cuvântul, 1941) pdf

Barbu Slusanschi despre Cultura Legionarã

ANUNŢ DIN ZIARUL CUVÂNTUL PRIVIND CURÂNDA TIPĂRIRE A CALENDARULUI CU ACELASI NUME...

Cine a ucis pe Sterie Ciumetti (vedeti facsimilul apãrut în ziarul “România de Azi”, 6 Octombrie 1940) pdf

Un grup de legionari dau onorul la mormântul lui Sterie Ciumetti (1940)

 

Maria Cristescu: PREZENT!

Ziarul “Buna Vestire”, Bucuresti. Anul II, Nr. 270, Duminică 23 Ianuarie 1938, pag. 4

A murit ca sa ne învete pentru ce trebue sa traim. In cei sasesprezece ani – ai ei – a tainuit atâta dor de lumina, adânca întelegere si dragoste de tot. Ceiace da sens vietii unui om, chiar si când se strecoara sub valul celei mai delicate discretii! Un suflet abia înflorit, primea îndemnul dela Bunul Dumnezeu ca sa îsi scrie gândurile despre El, despre Căpitan si despre Neam, într’un caet, pe care l-a tinut ascuns, pâna când i l-a dat în vileag… moartea.
“Ce mort glasuieste?” – a fost încheierea unei însemnari a zilei, în care a cuprins, cutremurator, spovedania vizionara a unui final care a mistuit-o în luciditatea-i prematura.
A mai însemnat – “ca sa nu se uite” – ziua de 13 Ianuarie, pe fila cu data de 13 Ianuarie 1937. Peste un an, moare chiar în aceiasi zi, în care fusese pecetluit martiriul lui Mota si Marin si este îngropata a treia zi.
De aceea, a fost zguduit întreg orasul Craiova, când i-a fost dat sa vada cea mai frumoasa si grandioasa înmormântare, în ziua de 15 Ianuarie 1938. Murise eleva Maria Cristescu din clasa VI-a secundara.
Cine era? – O premianta, o fata frumoasa si cuminte, pentru îndureratul ei tata, scriitorul Traian Cristescu, care i-a dat o crestere aleasa; pentru profesoarele, colegele si cunoscutii ei. Un mugur de geniu legionar, invitat de vreme în sânul Ingerilor, pentru “însemnarile” ei.
A reaparut în rugaciune, frumos, cerand sa-i dea Dumnezeu “sfârsit crestinesc”. Caci stia si cuvântul si tâlcul pe care-l auzea la sfintele slujbe bisericesti unde era nelipsita si atentă. A rapus-o boala si parerea de rau. Dar, chipul ei de mireasa în sicriu, a trecut surazând pe sub arcadele de flori, ridicate de bratele camaradelor. Iar sufletul ei, strabatea vazduhul, strapuns de tipatul sfâsietor al trâmbitelor fanfarei care intona marsul celor plecati si cântecele tineretii regretate.
Pentru acest ultim salut, ca si pentru dragostea de tot ce i-a fost scump – viata, parinti, profesoare, camarade si colege – Maria Cristescu a lasat în dar “testamentul” înfloririi ei întelepte, cuprins în “caetul” pe care i-l va publica la timp, cetatuia din care a facut parte.
Asa pare a fi taina vremii noastre, înteleasa si tâlcuita atât de duios de sufletul ei, luminat de cel al Martirilor Legiunii: tineretea jertfita, lasa mosteniri fara asemuire, prin “Testamente” spirituale, într’o tara primejduita de atâtea alte mosteniri care îi umbresc numele si-i darama cele mai îndreptatite asteptari.
Un necunoscul copilei, care a plecat necunoscuta, vazând, la înmormântarea ei, cum se înalta neprihanirea la cer, ca sa mijloceasca celor ramasi apropierea de folosinta cea buna, înseamna aceste recunoscatoare marturisiri despre binecuvântatul suflet al camaradei care a plecat la Dumnezeu.

Pr. Im.

Mişcarea Legionara readuce în planul vieţii noastre spirituale tradiţiile şi datinile neamului...

Revista „Falanga”, Anul IV, Nr. 27, 25 Decembrie 1940

Revoluţionară, dinamică, deschizătoare de ferestre largi şi noi în istoria ţării, Mişcarea Legionară îşi împlântă, totuşi, rădăcini adânci în datinile şi tradiţiile neamului. Ea nu este o rupere, o smulgere din zăcămintele profunde ale sufletului nostru etnic, ci, dimpotrivă, este o reluare a legăturii cu trecutul autentic, o restabilire a contactului cu esenţele mistice şi străfundurile conştiintei naţionale.

Înnoind, împrospătând viaţa istorică şi politică, Mişcarea Legionară îşi întoarce faţa, însă, către tradiţiile neamului şi continuă adevăratul drum al datinilor româneşti, pe care o altă viaţă cu totul falsificată şi importul unor moravuri de peste hotare, au reuşit să-l întrerupă timp de ani întregi. (more…)

Desen de Ioan Mirea

Să nu mă uiţi copile!…

Asa cum sunt, luptată’n ani si frãmântatã din Carpati până la Dunărea bătrână si Marea cea Mare; asa cum mă stii, caldă la soaptã si parfumatã a grâu copt în roata de soare generos, cu praful drumurilor mele si ascunsul codrilor tãinuti, cu privirea dreaptã si limpede în zãrile de pe Omul meu înalt cât lumea. Asa cum sunt, cu primãveri surâzãtoare în lacrimi de ploaie stropitã din belsugul înaltului meu mai albastru ca albastrul, cu fructe în pârg si fete frumoase svâcnite în luminã, cu toate tãriile încruntate si cumplitã la mânie, cu pieptul sfârtecat de ani si ani de suferinti, cuminte în gânduri bune…

Să nu îmi uiţi nici geamătul surd când strig că mă doare, nici pumnul de fulger zdrobit în crestetul hotului ce furã pământ sfânt cuprins în fruntariile-mi hãrãzite dintotdeauna de Cel de Sus, sã tii minte si lacrima de mamã cu pruncul adormit la sânul rece secat si jalea de pe drumul fãrã de întors unde odihnesc cei mai dragi ca lumina ochilor de-acum stinsi de-atâta plâns.

Din crestet înfricosat de stâncã si pân’ la poale’n tãrânã sã mã tii minte, Copile, asa cum sunt, doinitã’n verdele proaspãt al frunzelor de ciobani stãpâni de Miorite cãlãtoare, scãldatã’n flori de tei si bani din aurul diminetii noului mereu miscãtor, purtatã’n arme drepte aducãtoare de pieire.

Moarte hoţilor de drumuri si cãrãri, acelora ce se ascund miselnic cu pumnii plini de minciunã si cu gânduri mai negre ca potecile ce atin frunzisul ascuns de luminã!

Moarte celor ce cu gurã de miere varsă venin, celor ce fug ca sã ascundã sub pãmânt binecuvântat de Domnul, comori ce nu sunt ale lor, sã astupe cu tãrânã guri care mai vorbesc încã si ochi care strigă mai tare ca strigătul strigat!

Sã nu uiţi asta Copile!…

Si să nu uiti nici scâncetul de prunc în copaie si nici agonia ostasului pe moarte în noaptea asaltului; sã nu uiti pe bunicii care au murit pentru soarele tãu de azi, pentru lumina sufletului liber în respiratia sa spre ce va sã vinã, pentru svâcnetul nostru spre mai sus, mai departe, mai înalt în spirala timpului care nu iartă.

Sã nu le uiti Copile, iar pe mine pãstreazã-mã în lada ta de zestre de vorbire româneascã, în istoria lui Mircea si Stefan Vodã, în virtutea lui Mihai Viteazul si smerenia lui Alexandru cel Bun, în jertfa Brâncovenilor si nebunia rãzboinicã a lui Vlad Dracul în rugile tale de searã si de dimineatã cãtre Dumnezeul cel Drept. Iar atunci vei fi rãsplãtit de El cu har.

Iar pe mine, ţine-mă minte asa cum sunt si cum am fost întotdeauna, mereu a ta jertfită Mumă Românie.

Delia V. Lucaciu

Libertatea, N.Y. Anul II, Nr. 22/23, Mai-Iunie 1984

Intre romanticii nostri europenizanti din secolul trecut si “intelectualistii” europenizanti de azi e o deosebire ce trebuie precizata.

In zori. Desen de Alexandru Bassarab

La lumina noilor idei europene, romanticii descopereau poporul romanesc. E adevarat ca ii prescriau tratamente politice si sociale dupa ultima carte de retete din Apus, dar in cultura romantismul ii apleca la izvoarele locale si-i invata sa devina autohtoni. Romantismul istoric ii calauzea spre stramosi; romantismul poetic, spre folclor. Europenizanti in ordinea social-politica, ei erau autohtonizanti in ordinea creatiei literare. “Intelectualistii” de azi reediteaza pe plan mintal frantuzomania de altadata. Sunt “intelectuali” in masura in care sunt frantuzomani; sunt europenizanti in raport invers cu autohtonismul. Romanticii afirmau poporul si legenda nationala; “intelectualistii” tagaduiesc poporul si isi fac din legenda latinista argumentul anexarii lor la cultura franceza. Ceea ce ei numesc europenism nu e decat frantuzism; ceea ce ei numesc intelectualism si rationalism nu e decat adaptarea la o anumita directie din cultura franceza si totdeodata abdicarea de la autohtonism. Ei se predau procesului de seductie exercitat de prestigiul francez si se socot calari pe planetele vazduhului, cand tagaduiesc ideea autohtona si ideea ortodoxa. Actualizand cu bravura formula d-lui Mihail Dragomirescu “de la misticism la rationalism”, au pornit cu pantahuza dupa contributii benevole de orientare. Nevoia unei orientari presupune o stare de neorientare sau de dezorientare si se pare ca acesta e cazul “intelectualistilor” nostri. La ancheta pe care au provocat-o in timpul din urma, s-au putut citi din partea lor raspunsuri de felul acestuia: “O spiritualitate noua? Nu este oarecum pretentios? Spuneti-mi intai daca a existat o spiritualitate veche, o nobleta spirituala a poporului romanesc, din clipa redesteptarii din intuneric!” Prin urmare, cum n-ar fi existat o spiritualitate veche, tot astfel n-ar fi existand posibilitatea unei spiritualitati noi. Desi exista o “clipa a redesteptarii din intuneric”, poporul acesta n-ar fi in stare sa traiasca decat dupa trup, orice posibilitate de viata in spirit fiind aprioric tagaduita si daca, totusi, exista directive ale spiritualitatii lui, aceste directive trebuiesc respinse ca primejdioase intelectualitatii: “Directivele traditionaliste, nationale si ortodoxe, inseamna, prin exces, un atentat la libertatea si educatia intelectuala a generatiei de azi”. Cu sau fara spiritualitate, cu sau fara directive spre o spiritualitate, poporul romanesc este tagaduit, trebuie sa fie tagaduit. El infatiseaza “un atentat la libertatea si la educatia intelectuala a generatiei de azi”. El este in cazul intai un nimic; in cazul al doilea o primejdie si atunci, intre “intelectualistii” cari vor sa se “perfectioneze” si intre poporul imperfectibil se impune: ruptura! Presupunand ca poporul nu e definit, “dusmanul nostru este indefinitul si setea cea mare este de a sti”. A sti – ce? A sti, poate, sa definim indefinitul? Dar aceasta te-ar obliga sa te apleci cercetator asupra realitatilor acestui popor si intelesul lor sa-l cristalizezi in linii directive. “Intelectualistii” nostri refuza aceasta truda si aceasta demnitate. Un defect fundamental al acestei categorii de carturari e lenea de a gandi propriu in raport cu realitatile de la noi. Un spectacol lamentabil au dat in ziua cand au decretat “ateismul national” fara ca vreunul dintre ei sa demonstreze prin vreun semn oarecare aceasta usuratica afirmatie.
  (more…)