Garda de Fier

    Ieri a fost Ziua Unirii Principatelor Române.

    Despre importanţa actului de unire cum şi semnificaţia lui profundă şi istorică în viaţa poporului român, s’a amintit în treacăt sau deloc pe-aici (Facebook)! Cu atâtea preocupări ale începutului de an, la propriu, mulți au fost depășiți de eveniment. Se cuvine, totuși, să arătăm în câteva rânduri însemnătatea acestui act.

    Propusă mai întâi în cadrul adunării ad-hoc a Moldovei ca un proiect de rezoluţie de către Mihail Kogălniceanu la 7 Octombrie 1857, cuprinzând doleanţele românilor din Moldova prin care îşi exprimau ferm şi cu ardoare dorinţa de unire cu fraţii lor din Țara Românească într’un singur stat, unirea avea să se realizeze abia la 24 Ianuarie 1859 de Adunarea Deputaţilor din Bucureşti, la care dată Alexandru Ioan Cuza, într’un entuziasm şi o exaltare colectivă de nedescris, este ales Domn al Principatelor. Acest moment de profundă importanţă istorică, deschide larg calea eforturilor viitoare în direcţia înfăptuirii dezideratului major de creare a statului naţional unitar român, care se va cristaliza prin Marea Unire a tuturor provinciilor româneşti dela 1918.

    Nu după mult timp dela unirea celor două principate, prin faptele de eroism şi vitejie ale dorobanţilor români în războiul dela 1877, este dobândită şi independenţa faţă de Poarta Otomană.

    Ca aspect istoric, merită nuanţat şi etalat rolul primordial pe care Românii şi conducătorii lor dela acea vreme l-au avut în îndeplinirea măreţului eveniment, pecetluind cu mare curaj primul act spre concretizarea unirii tuturor Românilor, visul arzător şi de totdeauna al bravului voevod Mihai Viteazul.

Astăzi, 24 Ianuarie, se împlinesc 165 de ani de la Ziua Unirii Principatelor Române (Țara Românească și Moldova), sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. O zi de importanță deosebită și preludiu al Prea Dreptei Mari Uniri din 1918 de reîntregire națională. Și totuși, în sunetele fanfarei care ne răscolește toate fibrele ființei de mândrie sărbătorind actul istoric petrecut cu 165 de ani în urmă, uităm că trecem într’un nou an cu aceiași durere nestăpânită a despărțirii de frații rămași în afara fruntariilor naționale, Românii desțărați, cotropiți sau vânduți din interese meschine.
Pecetea Românească se întinde până în oblâncurile Nistrului, și cu toate acestea, pământul Basarabiei (al zisei Republici Moldova de azi), încă lipsește de la trupul Țării-Mamă, părăsit și necontestat de sluții și miopii intereselor românești, la care se adaogă rușinosul act de oroare semnat ulterior fără nici o adjudecare, care-i ciuntește provinciile străbune Cahul, Ismail și Cetatea Albă în folosul unei țări străine. Un act de trădare – i-am spune noi – lăsat în plata Domnului de urmașii care au tot venit la conducerea României, din aceleași interese de care am amintit. O ciuntire fără precedent, fără capete tăiate, ascunsă; frații noștri din aceste provincii au rămas cu steagul la piept, cu învățăturile, cu tradițiile și obiceiurile moștenite de câteva milenii, și cu aceiași credință și speranță că într’o zi, bunul Dumnezeu se va îndura și de ei să le aducă un Ștefan miruitor, mesianic, cu paloș izbăvitor care să-i repună în drepturile lor pământești și românești. Suferința acestora se îngeamănă cu cea a fraților din Bucovina de Nord, minunata Țară a Fagilor, despărțită și ea prin rapt și cotropită de același stat, unde desnaționalizarea cunoaște de mulți ani o adevărată tragedie prin măsurile antiromânești adoptate. Nu am văzut proteste serioase din partea guvernului român împotriva acestor măsuri, nici demersuri sau eforturi legitime de contestare în vreun fel oarecare pentru aceste teritorii istorice; guvernanților, obosiți de goana nebună după agoniseli de toate cele, acest detaliu le pare puțin important! Dezonorantă atitudine! Iar faptul că nu am înregistrat nici o atitudine conciliantă serioasă nici pentru ceilalți frați de-ai noștri din Cadrilater, din Tribalia (sudul Dunării și Timoc) – răstigniți și surghiuniți continuu de autorități, unde nelegiuirile se țin lanț împotriva lor, înjosiți și îndepărtați de autorități – spune mult despre cei care ne conduc.
Oare, nu vor să supere Uniunea!?
Credem, ca Români, credem și susținem fără nici un echivoc alipirea tuturor pământurilor românești, înditruiți de înaintașii ce s’au jertfit pentru ele și au plătit eroic cu sângele lor!
La Putna, fraților, plânge Ștefan Voevod!

MOȚA ȘI MARIN

Buna Vestire (număr comemorativ). Anul II, Nr. 262, Sâmbătă 15 Ianuarie 1938

    Moța şi Marin au căzut, pentru Cruce şi pentru Legiune, departe de Patria lor, acolo unde «se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos».
    Au apărat Crucea acolo unde se lovea în Ea. Au dus sânge românesc, tânăr şi curat, pentru ca să-l verse întru răscumpărarea păcatelor care s’au aşezat în calea Mântuirii Neamului românesc.
    Au simțit în toată ființa lor că nu se vor mai întoarce.
    S’au gândit cu mult dor la cei de-acasă. Icoana copilaşilor i-a venit în minte lui Ion I. Moța atunci când se apropia ceasul morții. Chipul părinților, al mamelor şi al soțiilor, a venit să le mângâie fruntea, când venea deslegarea de cele pământene.
    Ionel Moța îşi auzea copilaşii cum îl strigă de departe:
    —Tăticule dragă, nu pleca!
    În firea lui de om s’a cutremurat. N’avea păcate personale de ispăşit. Tinerețea şi-a trăit-o în sbucium, în închisori, în primejdie de moarte.
    Alături de el, fratele de credință şi de moarte, Vasile Marin, şi-a adus aminte de toate. Şi el, Vasile Marin, cel care se veselea în fața primejdiei, a simțit sguduituri puternice în ceasul de cuminecare cu slava lui Dumnezeu.

PRINOS DE LACRIMI ȘI RUGĂCIUNI: MOȚA – MARIN

«Până acum, Românii au separat prea mult istoria de cer. Din cauza
 suferințelor trecutului, ei s’au refugiat în absolutul cerului, în împărăția valorilor transcendentale, şi au relativizat istoria. Dovada acestei stări de spirit e mulțimea şi frumusețea mânăstirilor, cel mai însemnat tezaur al spiritualității noastre din trecut. Românii au ridicat mânăstiri 
şi schituri, metocuri şi troițe, dar n’au clădit palate şi oraşe. Fiindcă ei
 n’au crezut în permanența stărilor istorice. Mângâierea lor au fost natura largă, cosmosul şi mai ales cerul. Istoria era doar locul vicisitudinilor și trecătorului. Dar din cauza acestui absenteism istoric, noi am risca să fim astăzi distruşi. În epoca modernă, nu se mai poate face abstracție de istorie decât sub pedeapsa morții integrale. Sensul actual al vieții românești trebuie să fie deci luarea istoriei în serios prin împlântarea viguroasă în corpul ei tremurător a unor țărușe de absolut. Însă tocmai aceasta au făcut-o Moța și Marin! Ei au pus capăt atitudinii, după care istoria nu exista pentru noi ori era numai imperiul umbrelor. Moța și Marin au reabilitat istoria în ochii Românilor. Coborîrea absolutului pe pământ, fără a păgubi cerului, iată înțelesul faptei lor. Ei și ceilalți – șapte cruciați – au plecat, ca odinioară legendarul Ban Mărăcine și Spătarul Coman, să ducă expresia dârzeniei românești, care vrea să reia istoria în posesie, dându-i consistența marilor credințe. Moța și Marin au coborît deci în istoria românească ceva din absolutul, pe care până acum Românii îl rezervaseră aproape numai cerului. Ei au adus pe pământul istoriei românești permanențele transfigurate ale absoluturilor cerești. Acesta e tâlcul, pentru care ei participă la realitatea Arhanghelilor!»

Vasile BĂNCILĂ

«Nu dezerta! Pentrucă dezertare se chiamă faptul de a părăsi calea care porneşte din sătucul tău şi până la tine, pentru a te integra într’o viață artifcială în slujba instinctului de parvenire. Nu tânji după viața aceasta infernală a plăcerilor materiale care-ți torturează imaginația, îți perverteşte ființa şi te îndepărtează dela împlinirea datoriei față de ai tăi şi neam. Să ştii că viața aceasta nu e firească, să ştii că ne-au confecționat-o străinii de sângele şi de idealurile noastre. Să ştii că ea este pânza de păianjen pe care o țes duşmanii neamului pentru ca să te paralizeze pe tine şi pe cei de-o seamă cu tine. Să ştii că betonul armat al palatelor ce se ridică pădure, este frământat cu toată sudoarea neamului tău şi tot luxul acesta ofensator care circulă pe stradă şi în locuri de petrecere se face prin exploatarea muncii şi-a producției neamului tău. Să mai ştii că în vreme ce în centrul oraşului înstreinat chiue drăcesc răsfățul, la margine, în mahalalele care adăpostesc muncitorii adevărați, frați de-ai tăi veniți de pe la sate, se sbate în mizerie neagră o lume întreagă.
Nu să ajungi «puternic» te pregăteşte, ci drept. Nu pentru binele tău să lupți şi să munceşti, ci pentru binele şi salvarea neamului tău. Nu singuratic, închis în turnul  egoismului tău, ci înmănunchiat cu cei de-o seamă cu tine în slujba neamului, soldat viteaz în serviciul comandat al cauzei naționale.
Se dă astăzi o luptă pe viață şi pe moarte între lumea veche şi legiunile tinere ale lumii noi. Deoparte cei cari şi-au uitat originile, şi-au renegat credințele, şi-au trădat încrederea pusă în ei, beneficiarii vieții materiale, de cealaltă parte oastea fără nume a tineretului, legiunile verzi ale încrederii în virtuțile neamului, vitejii care pregătesc o viață nouă în țară nouă, cu prețul libertății şi, de multe ori, al vieții lor.
Păşeşte hotărît şi goneşte dela tine toată ispita şi toate puterile răului. Sfarmă cu pumn viguros plasa minciunii, alungă pofta de viață ieftină, ocoleşte mirajul şi artificialitatea vieții de stradă. Munceşte şi crede. Aminteşte-ți că eşti venit aci să îndrepți, nu să te pierzi. În tine şi în camarazii tăi se află sămânța lumii de mâine. Faceți-o să rodească prin muncă aprigă, prin jertfă şi prin lepădarea de sine. Neîncetat, îndârjit, cu puteri reînoite, în slujba aceleiaşi idei: neamul.»

(Vasile Marin – fragment din articolul «În slujba Neamului»,
publicat în revista Cuvântul Studențesc din 20.XI.1935).

LA ICOANĂ…
(fragment)

«De la Icoană și Altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme purtați de valurile omenești și n’am ajuns la nici un mal, cu toată curățenia impulsurilor noastre. Acum cu sufletul greu, răzlețiți, sfârtecați, ne strângem la adăpost, la singura căldură și alinare, tărie și reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Isus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului, la Icoană. Noi nu facem și n’am făcut politică, o singură zi în viața noastră. Noi avem o religie, noi suntem robii unei credințe. În focul ei ne consumăm și în întregime stăpâniți de ea, o slujim până la ultima putere. Pentru noi nu există înfrângere și dezarmare, căci forța, ale cărei unelte vrem noi să fim, e etern invincibilă. Nu putem discuta deocamdată în amănunte cauzele prăbușirii sistemului de până acum. Să fie spus doar atât, în aceste clipe de zămislire nouă, să fie clar și hotărît, spre a imprima caracterele noului sistem născând: Lumină din lumină (…)»

M O Ț A

Se cerne foc şi pară din văzduh
Şi’ncremenesc sub trăznete stejarii,
În luptă cruntă-s prinşi legionarii,
Pluteşte peste toate-al morții duh,
Iar ochii lor croesc sub cer fruntarii.

Trăznesc mașini din fund de iad scăpate,
Pământu-i vâlvorat de’nflăcărări
Şi păsări de oțel din vânătări
Vuesc cu moartea greu îmbrățişate.

În şanț veghează Moța, serafim,
Şi-aşteaptă al destinului mister.
Răvaş trimite’n țară, cum să fim,

Viteazul fără seamăn, cavaler,
Ca țara-atât de scumpă’n cari trăim,
S’o facem soare lucitor pe cer.

I. G. DIMITRIU

Vezi și: MOȚA – MARIN: PREZENT!

ASTĂZI FIREA APELOR…

Ziarul Buna Vestire. Anul I, Nr. 256, Vineri 7 Ianuarie 1938

   «Astăzi firea apelor se schimbă…», răsună pe toate văioagele și pâraiele Neamului mărturisirea cântării bisericești. Și noroadele de pe rumânești plaiuri, sorb cu nesaț nădejdea împărăției cerurilor, din cristalele limpezi de aghiazmă.
   Astăzi Hristos Domnul, s’a pogorît în valuri de Iordan, pentruca dintr’o simbolică și taină de unde limpezi, să ne arate calea spălării păcatelor.
   Biserica azi sfințește apele.
   Cântarea bisericească spune că firea apelor se schimbă, în unde, în puhoaie de har și sfințenie.
  
În pâraiele munților și văilor se aruncă cruci sfinte. Flăcăii Țării se asvârl în valuri, și’n haine de omăt le scot din adâncuri pe maluri de omăt.
   Azi e ziua sfântului Botez. Începătoria mântuirii noastre.
   Și ni se mistuie sufletul de albe bucurii, când ne gândim că în Țara aceasta binecuvântată de Dumnezeu, dar urgisită de oameni, de oameni mișei, sunt niște legiuni de suflete și mai albe decât omătul, care au făcut din «sfințirea apelor», piatra de căpătâi a vieții noastre.
Din «sfințirea apelor» și din «botezuri». Botezuri de sfântă aghiazmă pe care o sorb după zile de negre ajunări și botezuri de sânge.

   Da, botezuri de sfințenie în propriu-le sânge. Botezul mucenicesc al primelor veleate creștine. Toate întru mărturisirea Domnului Hristos și dreptății pe care n’o vor știrbită.
   De aceia astăzi e ziua lor sfântă. A legiunilor albe născute din ape și Duh.
   Făcliile lor de omăt, stau făclii albe lui Dumnezeu, pe toate malurile de ape românești. Preoții cântă’n psaltichie și cădelnițe tainele sfinte care-și au azi începătoria.
   În sfântul Botez.
   Dar nimeni nu poate cânta mai tare decât ei, flăcăii aceștia, cu botezuri de sânge: «Astăzi firea apelor se schimbă…».
  Da, da, astăzi firea apelor se schimbă.

   Și pentru cer, și pentru pământ. Mai ales pentru pământul Țării Românești.

«BUNA VESTIRE»

Cum scriam mai demult pe seama monumentelor confederate condamnate să dispară în totalitate de pe teritoriul St. Unite, iată că astăzi ne-am trezit în zorii dimineții cu ultima mișelie pusă la punct de primărița nou aleasă a orașului nostru Jacksonville, democrata Donna Deegan. Pe ascuns, în toiul nopții, cum s’a procedat și în celelalte cazuri de înlăturare a monumentelor confederate, curajul de a face publică mârșava decizie, chiar acum în toiul sfintelor sărbători, întrece prin lașitate orice imaginație.

Miercuri. Este ora 7 dimineața și mai multe posturi de televiziune țin să ne anunțe ceva important: o știre de ultimă oră, un Breaking News.
În câteva secunde, aflăm cu stupoare că s’a început încă de la ora 3 dimineața înlăturarea ultimului monument al Femeilor Confederate. “Nu este nici un fel de încercare de a șterge istoria, ci de a arăta că am învățat din ea…” – ține să ne asigure cu subtilitate primărița în comunicatul emis doar de câteva minute. Cum observăm, până la ivirea zorilor, ajutați de lumina reflectoarelor, statuia de deasupra monumentului reprezentând o femeie cu steagul confederat, și-a găsit deja sfârșitul: a fost pusă jos.

Stăpânul (stânga sus) și sclavul (în dreapta imaginii).