Garda de Fier

(fragment din lucrarea “Martirii ne veghează din ceruri”
vol I, de Nicolae Niță. Ed. Libertatea, Jax., 1997)

   …Câteva luni mai apoi, aflase de sfârșitul tragic al Nicoletei Nicolescu, Comandantă Legionară, Șefa Cetățuilor de Fete pe țară.

Nicoleta Nicolescu

Arestată împreună cu multe alte camarade din Cetățui în 1938, fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Poliției Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud.

Roata morții se învârtea sârguincios; vești tragice soseau din țara întreagă despre cei cuminecați în credința lor pe drumul cu Arhangheli.

Și, într’una din zilele lunii Iulie, vestea uciderii Nicoletei și cruzimile la care a fost supusă în ultimele clipe de viață ale ei, străbătu ca fulgerul toată suflarea românească. Secretul acestei tragedii, n’a putut fi păstrat. Până și brutele asasine s’au cutremurat de zelul de neînvins al credinței Nicoletei.

Într’o celulă dela subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelărește ca să i se ia viața grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii și schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, așa cum sperau ei. Încă mai respira și cuțitele negre banditești, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încăpățânat să rămână pe viața asta, încăpățânat să mai respire încă, până la ultimul strop de viață. Imagine dantescă de care gâzii cei fioroși s’au îngrozit… Aruncată apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeți și târnacoape îngropătoare de alte vieți tinere în pădurea Pantelimon, torționarii s’au îndreptat la celălalt capăt al orașului, pe șoseaua ce duce spre Giurgiu. La ieșire, trec mai multe răspântii și ajung după câțiva kilometri lângă pădurea Mierlari. În dreapta, pe un mic drumeag ce duce spre câmp, cu luminile stinse, duba este ascunsă în spatele unei liziere. Se făcuse întuneric de-acum. Este aruncată la pământ și sunt trase două cazmale. Cei doi agenți încep la repezeală să-i sape groapa în întuneric. Zece minute și, obosiți, se opresc să-și tragă suflarea. Sunt aproape gata! În tăcere, rezemați pe cozile cazmalelor, își aprind țigările, apoi se pun jos pe marginea gropii. Tainic și necreștin, actul în sine era macabru!… La câțiva metri, stins, se aude un scâncet de viață! Tresar amândoi în necrezare! Se ridică, cercetează trupul și se conving că “moarta” este încă în viață! Sinistrul tablou al sfârșitului – odată și pentru totdeauna – e luat tacit de canalii! Un minut poate, și un foc de pistol spinteca văzduhul în liniștea nopții:

– Nu moare mă! Nu moare!… Nu vrea să moară!…
(more…)

Ieri (21 Dec. 2021), am fost din nou blocat! Câte-au fost, Doamne? Nu le mai amintesc! Nu-i cazul! Protestul și lista semnatarilor am transmis-o factorilor decizionali de la platforma Facebook, căci despre aceasta e vorba. Nu sunt la prima interdicție (ei îi spun mai plastic “abatere”), numeroase postări fiind astfel șterse în mod abuziv și la bunul plac – chipurile ca rezultat al încălcării “standardului comunității”…

“Cenzura care dictează libera exprimare…”

Trăim într’o așa zisă “eră a corectitudinii”! Nu putem găsi un corespondent moral onorabil “erei” nou instituite care neglijează orice drept al opiniei sau al spiritului critic, și a nu aminti enorma și catastrofala greșeală a tech-institutorilor atotputernici care operează ca’n Codrul Vlăsiei, la adăpostul unor legi care le dă puterea să decidă în mod discreționar între bine și rău, între Adevărul realității istorice și Falsul care îngroapă în hău Istoria. Este cenzura care ne dictează libera exprimare, impune tuturor doar felul ei de a gândi și se ghidează după norme arbitrare care scot în relief un totalitarism desemnat îngrădirii oricărei cercetări și libertăți.
(more…)

“CASA VERDE” DIN BUCUREȘTI LA FINELE LUCRĂRILOR.

ÎN FAȚA “CASEI VERZI”: BASORELIEFUL DE LA INTRARE (AZI DISPĂRUT), EXECUTAT DE SCULPTORUL MAC CONSTANTINESCU.

(more…)

Orbit în ultimii ani ai vieții, a fost îngrijit cu mult devotament și dragoste de vara Tanța și de soțul ei, Costică, ajungând cu vârsta până aproape de centenar (97), în ciuda tuturor greutăților și nedreptăților pe care le-a avut de întâmpinat dela regim în tot cursul vieții…

“NENEA GUȚĂ”

A participat în cel de-al doilea război mondial împotriva comunismului și a înscris pagini de neasemuită vitejie cu “vânătorii lui de munte”, o epopee mișcătoare pe care ne-a transmis-o pe cale orală tuturor celor ce i-am fost aproape și ne-am bucurat de prezența lui, o istorie încă nescrisă care, odată cu plecarea lui la cer, se pierde și ea sub mantia tăcerii…

Am reținut totuși un episod dramatic pe care mi l-a povestit: trimis într’o noapte în misiune de recunoaștere înaintată spre liniile bolșevice, cu o patrulă formată din 12 soldați, se strecoară cu grije și ajunge în apropierea unui tranșeu. Nu sunt depistați! Așteaptă încordați! Sunt încleștați pe arme! În șoaptă, dela unul la altul, se transmite ordinul: “- La baionetă! Un singur prizonier…” Înaintează! Iată-i aproape de buza tranșeului: se năpustesc ca fulgerul. Zice: “- Eu am fost primul! M’am aruncat între ei ca năluca… Până să se dumirească bolșevicii, deja pusesem doi la pământ… O luptă înăbușită s’a încins: unii fugeau să-și apere viața, alții – noi – să le-o curme cât mai degrabă. Și n’a durat mult, că s’a auzit un foc, undeva mai în spate, în linia lor. Apoi, altele… Strig retragerea fără captură, și sărim afară din tranșeu. Cade lângă mine un camarad, Lițu, din Comana, doar ce fusese detașat la noi de două săptămâni, fără misiuni de luptă până atunci. Încerc să-l ridic… Lițu e mort! Se aud împușcături tot mai dese și tot mai aproape: ploaie de gloanțe mușcă pământul în jur! Când am ajuns la liniile noastre, mai eram șapte și… un prizonier rus! Am fost decorați cu ordin de zi pe unitate pentru acte de bravură!…”
(more…)

Am aflat, în anul de care abia ne-am despărțit, că eu nu mai sunt cetățean român încă din 1980, după fuga mea în străinătate. Carevasăzică, de 41 de ani, nu mai am cetățenie română, sunt doar un simplu străin, american; țara mea, în care m’am născut, în care am văzut lumina zilei și unde părinții m’au crescut cu greu, mi-a luat acest drept în chip samavolnic!

Subsemnatul

Aeroportul Otopeni:

“- Nu figurați ca cetățean român… Ați renunțat?

– Eu nu am renunțat niciodată!…

– Dovediți!

– Cum să dovedesc? Vorbesc românește, m’am născut la data de…, în…

– Nu, dom’le! Nu sunteți Român! Aici scrie că nu sunteți…

– Hmm… Cum dom’le, sunteți sigur de ce afirmați!?

– Hei, nici chiar așa, e clar… Așteptați puțin, încerc în altă bază și revin…

Se depărtează și intră pe o ușe laterală, “în spate”, la alte birouri de referință…

Sunt la câțiva pași de locul de fumat, după mai bine de 17-18 ore de zbor, și iată-mă într’o situație care se prelungește și mă irită peste măsură.
(more…)

Jeanne Moreau

Faimoasa actriță franceză Jeanne Moreau pe care am cunoscut-o în timpul când lucram la telex-ul revistei “Time” (Ianuarie, 1985 – Decembrie, 1987). Când i-am numit țara de unde provin, mi-a răspuns instinctiv: “Ionesco et Cioran, c’est ne pas?”…

La telex (aparținând departamentului operațional), se primeau depeșele transmise de agențiile de presă internaționale (Associated Press, Reuters, etc.) pe care le triam și distribuiam redactorilor revistei, respectiv departamentelor de “știri interne”, “știri internaționale”, ș.a.m.d. Am în posesie din această perioadă, mai multe documente primite atunci cu privire la Î. P. S. Episcopul Valerian Trifa conținând multe pagini în original, rezumate din nefericire doar la câteva rânduri laconice după aceea în paginile revistei și comentarii interpretative negative.

O felicitare regăsită după ani…

Revista apărea în 5 ediții continentale (Asia, Africa, etc.), și conținutul se finaliza cel mai târziu în cursul zilei de Joi, inclusiv coperta, dar care putea fi modificată în funcție de urgența evenimentelor politice survenite între timp până la tipărirea și expedierea ei în ultima zi a săptămânii, Duminică.

Revista “Newsweek”, competitoare (unde existau mai multe “cârtițe” demne de tot respectul), își avea și ea influența în deciziile de schimbare de ultimă oră, și viceversa.

Susan L. Blair (Copy Chief), mi-a înlesnit intrarea la revistă în Ianuarie 1985.

Mai multe amănunte, într’un volum viitor…

Străbunicul, ofițer în Armata Română (Artilerie), combatant în Războiul de Independență din 1877. În dreapta, străbunica, Maria Cristache (foto nedatată)…

Fotografia de față a stat ascunsă pe spatele unui tablou peste 40 ani, până la începutul anilor ’90 – după “revoluție” -, când unchiul meu, Niță Ionel, a reașezat-o cum se cuvine în ramă. Nu cunosc alte amănunte, în afară de motivația simplă pe care mi-a destăinuit-o chiar el la data respectivă: “- Să nu o găsească și să ne-o confiște comuniștii!…”

Unchiul s’a prăpădit peste câțiva ani, iar enigma încă nu am descifrat-o!

Se pare că au fost multe alte imagini care-au încăput pe mâinile autorităților la numeroasele percheziții ce s’au făcut familiei în anii ’50, fotografii pe care le doresc recuperate – atunci când voi căpăta accesul la dosarele mele și ale familiei – de la C.N.S.A.S.

Sabia străbunicului, a fost la rândul ei identificată și confiscată de autoritățile comuniste la perchezițiile succedate după arestarea mea, în Iunie 1977… Am descris episodul acesta într’un capitol (X) din vol. “În pădurea cu fiare sălbatice” intitulat “Acasă pentru… ‘percheziții’.

Monument desecrat în Jacksonville, Florida

Anul în care ne găsim abia la început, debutează în culorile tot mai cenușii ale contraculturii care face pași vertiginoși, alimentată de o administrație politică binevoitoare ce se pare că a sucombat de mult în fața stângii politice și acum se identifică cu ea în totalitate, într’o sincronie perfectă.

Statuia Femeilor Confederate desecrată, Jacksonville, Florida

Desigur, ea contravine majorității tradiționale americane, mult mai conservatoare în această privință și care se pronunță împotriva practicilor barbare prin intimidare și violență de distrugere a oricărui trecut sau a vestigiilor istorice în sine.

Flăcări și scrum în noaptea neagră, frânghii și statui mutilate, haite care rânjesc și prăvălesc istoria în neantul desființării, în bezna de necuprins a neștiinței lor pentru eliminarea totală și absolută a trecutului ce li se pare ostentativ.

Din istoria trecutului învățăm, tragem concluzii și îndreptăm acolo unde este nevoie. De șters, nu îl putem șterge! Cum și valorile, sau înaintașii! Este sacră națiunilor, indivizilor care le compun, e mărturia timpului care s’a scurs! E sacră oricărei democrații…

E ofensatoare doar dictaturilor și totalitarismului care – discreționar – nu înțeleg să o respecte!
(more…)

În 1937, restaurantul a fost preluat de Mișcarea Legionară, s’a renovat și i s’au adăugat în decor elemente tradiționale românești (parte din ele se pot vedea în imaginile de față), în cadrul Comerțului Legionar. La 26 Martie 1938, localul a fost sigilat de autorități, odată cu prigoana îndreptată împotriva Mișcării Legionare de regele Carol al II-lea. A reintrat în posesia Mișcării în toamna anului 1940, și iarăși închis după evenimentele din 21-23 Ianuarie 1941. Ulterior, terasa s’a redeschis. În perioadele de mai sus, s’a numit “Restaurantul Lazăr”…

“Restaurantul Lazăr”

P.S. – Cu ani în urmă, ziaristul Gabriel Bălănescu care făcea parte din redacția ziarului “Buna Vestire” (situat puțin mai sus, pe B-dul Regina Elisabeta), îmi povestea cum mergeau ‘in corpore’ la “Restaurantul Lazăr” în toamna anului 1937, “unii pentru must, alții pentru vin sau bere… Nicolae Bogdan începea să ne tachineze după amiază – spunea el. Eram obosiți de muncă, totuși, când orele de lucru se prelungeau, chiar simțeam nevoia să ieșim la aer. Se deschisese restaurantul nostru la Lazăr. Nu era prea departe: ne întâmpina Spânu; în jur, oameni care așteptau… Ne cunoștea de-acum, ‘gazetarii’: ‘Nu pot camarade! Așteaptă!’ Fusese angajat taraful fraților Oniga din Grivița, și cântau ăia ‘la ureche’, pe la mese, să delecteze publicul prezent. Veneau și oameni din societatea înaltă. Unii mergeau în pivniță să-și aleagă vinul dela butoi… Prețurile fixate de Căpitan erau cam la jumătate față de piață. Ne conducea Spânu la masă: Mircea (Streinul) își lua o cană de vin, Valeriu (Cârdu) stacana de must, Bog (Nicolae Bogdan) comanda grătarul și Virgil (Popescu) bere “Bragadiru”, la halbă mare. Uneori, ne trezeam cu Mișu (Mihail Polihroniade) care ne admonesta “că nu l-am prevenit”, totuși rămânea până la final alături de noi, de cele mai multe ori comentând conținutul ziarului ce trebuia să apară a doua zi. Ehei, și de aici ne prelungeam în dezbateri ‘de redactare’, naturale pentru orice colectiv redacțional…” (more…)