Garda de Fier

Troiță din Corbeanca, Ilfov…

Privesc în trecut, prin veacuri cioplite
Șuvoiul de jertfe, nemărginite,
Și gânduri războinice mă apasă fierbinte
La pământul ce clocotește, plin de morminte…

La Troiță…

“…Lasă ‘ncet din cerul Tău să cadă
Pacea peste noi, ca o zăpadă
Și pe-o rază de luceafăr mare
Dă-ne semn de milă şi’ndurare.

Dintr’un cap în celălalt al zării
Abătut cândva la o răscruce,
Umilit ca Fiul Tău pe cruce,
Zace’n lacrimi trupul rupt al Țării…”

(Vintilă Horia – “Rugăciune pentru rănile Țării”)

Una din laturile fundamentale de cunoaștere a Mișcării Legionare, o reprezintă tezaurul scris.
Încă dela începuturile ei, Legiunea a revoluționat și creat un suflu național de înnoire și înalțare a culturii pe treapta cea mai de sus a spiritualității românești.
Scrisul legionar reprezintă o autenticitate națională și el trebuie cunoscut, cercetat și aprofundat încă dela originile lui. El a apărut într’un moment în care forțele tenebroase din afară și ideile lor negativiste erau cultivate cu asiduitate în țară, el înțelegând să facă din autohtonism nu un simplu postulat teoretic, ci o fenomenologie în primatul spiritului autohton, baza autenticității noastre naționale.
Prin el s’a mistruit fundamentul solid al regăsirii spirituale naționale care, avea să dea la iveală în scurt timp opere de cea mai mare valoare în cultura română și nume dintre cele mai ilustre.
Naționalismul cultivat de toate aceste energii luptătoare prin scris, punea astfel bazele unei fecunde perioade în viața culturală a Neamului și, prin autenticitatea sa, de împlinire vizionară a destinului românesc.
Autenticitatea, originalitatea în scris, fără interferențe și aplicații din cultura străină, fără copieri și adaptări de circumstanță din curente străine, fără substituiri care să cadreze numai la suprafață (ca o excrescență fortuită și nenaturală), – nu și în esență – cu realitatea românească, au fost bazele adevărate ale dezvoltarii și primenirii culturii noastre naționale, conștiință omogenă de identitate și manifestare românească.
Acest moment de naturalețe manifestă-românească, avea să dea la iveală cel mai puternic curent literar cunoscut în literatura română numit „gândirist” și, atașat lui, pe aceleași baze, un alt curent numit „iconarist”, ambele suplimentându-se reciproc și formând un tot unitar autentic și dominant.
(more…)

“Cei ce-au căzut uciși de gloanțele dușmane, / Pășesc în rând cu cei ce au rămas…” (Cântec Legionar)

(more…)

CUTIA TATEI...

DIFUZORUL…

…Cam de pe la sfârșitul anilor ’50 și până spre jumătatea anilor ’60, am reușit să avem și noi un aparat cu galene, un fel de receptor la care se putea asculta radioul București. În lumea de la țară, până și acestea erau o raritate, totuși, unchiul Ionel a reușit să-l procure și să-l pună în funcțiune. Căștile, sau galenele de care am amintit, erau susținute între ele de o bentiță metalică semicirculară, flexibilă, fiind prevăzute în ambele părți cu mici antene pentru optimizarea așezării pe cap, suplimentate de un fir care se introducea în aparatul propriu zis, prins rudimentar într’un cui de perete. Cred că era un singur post ce se putea asculta, dar și acesta cu multe scadențe în timpul audiției. Știu că unchiul Ionel instalase mai apoi între case, un fir mai lung cu rol de antenă pentru îmbunătățirea ascultării, fără rezultate pozitive dacă îmi aduc bine aminte.

(more…)

ELENA BAGDAD

La 22 Septembrie 1939 Elena Bagdad, grav bolnavă în sanatoriul TBC Bârnova, suferindă de opt luni, fu smulsă din patul de suferinţă şi dusă pe şoseaua Bârnova – Iaşi şi executată. Ajunsă în acel loc, îngenunche şi ridică o rugăciune către Dumnezeu. I se dădu ordin să se întoarcă cu spatele.

– De ce? întrebă ea.

– Ca să vă executăm.

Atunci toată se revoltă.

– Cum credeţi că unei legionare îi este frică de moarte? Să mă împuşcaţi din faţă, drept în inimă. Trageţi şi să nu vă tremure mâna.

Dar mâna jandarmului a tremurat. Cinci gloanţe nu o doborîră.

– Ce Dumnezeu, nu sunteţi în stare să trageţi? Vreţi să vă arăt eu cum se trage?

Plutonierul S., o brută care îi făcuse multe necazuri, luă arma şi o ucide cu trei gloanţe, stingând în pieptul ei strigătul: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”.

Ucisă mişeleşte, fu lăsată să moară pe şosea. Un pădurar o găseşte odihnindu-şi capul pe un braţ. La vederea fecioarei adormită în Domnul, se închină şi fugi. Fu îngropată noaptea, ghemuită, mai mult în picioare, la locul zis „Lotul Dumbrava”. În timpul nopţii câinii scurmară ţărâna. Dimineaţa ţăranii puseră pământ deasupra, ca să-i acopere creştetul capului. Bolnavii de la sanatoriu au numit-o „Sfânta Domnişoară prigonită”.

(Aristide Lefa – mărturie publicată în ziarul “Buna Vestire”, Septembrie 1940)

(fragment din lucrarea “Martirii ne veghează din ceruri”
vol I, de Nicolae Niță. Ed. Libertatea, Jax., 1997)

LUCIA GRECU

…O tragedie care îl zguduia și acum pe Radu, rămânându-i de-a lungul anilor întipărită în memorie, ca o imagine vie, se întâmplase la începutul anului 1939, în plină prigoană carlistă, pe vremea când întâlnirile cu frații lui de cruce aveau loc în mare secret în pădurea Băneasa de lângă București.

   Își amintea bine data: era aproape de patru și jumătate, în după amiaza zilei de Duminică, 5 Februarie. Tocmai restabilise legătura cu Comandamentul Legionar din prigoană și aflase că Lucia Grecu^*) din “Cetățuile de Fete” fusese arestată de Siguranță. Era nedumerit pentru că doar cu o săptămână înainte, o întâlnise și-i predase informațiile pe care le avea privind reorganizarea subterană, în clandestinitate, a cuiburilor și frățiilor de cruce. A fost o întâlnire scurtă, numai 5 minute, în tramvaiul 7. Trei stații, apoi ea a coborît la Mântuleasa, făcându-se nevăzută pe strada cu același nume. Măsurile de precauție erau extreme. Nu observase nimic suspect. Lucia cunoștea bine orașul și știa să se debaraseze de eventualii urmăritori, agenți ai Siguranței. Era o fire precaută și sursa cea mai importantă de informații a Comandamentului din prigoană în legăturile cu lumea legionară rămasă prin minune încă liberă. Centrul legionar București trebuia reactivat în taină și numai aceste legături secrete depindeau de reușită, în mijlocul miilor de agenți porniți la vânătoare de legionari sau, numai de suspecți  legionari!

(more…)

(fragment din lucrarea “Martirii ne veghează din ceruri”
vol I, de Nicolae Niță. Ed. Libertatea, Jax., 1997)

   …Câteva luni mai apoi, aflase de sfârșitul tragic al Nicoletei Nicolescu, Comandantă Legionară, Șefa Cetățuilor de Fete pe țară.

Nicoleta Nicolescu

Arestată împreună cu multe alte camarade din Cetățui în 1938, fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Poliției Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud.

Roata morții se învârtea sârguincios; vești tragice soseau din țara întreagă despre cei cuminecați în credința lor pe drumul cu Arhangheli.

Și, într’una din zilele lunii Iulie, vestea uciderii Nicoletei și cruzimile la care a fost supusă în ultimele clipe de viață ale ei, străbătu ca fulgerul toată suflarea românească. Secretul acestei tragedii, n’a putut fi păstrat. Până și brutele asasine s’au cutremurat de zelul de neînvins al credinței Nicoletei.

Într’o celulă dela subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelărește ca să i se ia viața grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii și schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, așa cum sperau ei. Încă mai respira și cuțitele negre banditești, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încăpățânat să rămână pe viața asta, încăpățânat să mai respire încă, până la ultimul strop de viață. Imagine dantescă de care gâzii cei fioroși s’au îngrozit… Aruncată apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeți și târnacoape îngropătoare de alte vieți tinere în pădurea Pantelimon, torționarii s’au îndreptat la celălalt capăt al orașului, pe șoseaua ce duce spre Giurgiu. La ieșire, trec mai multe răspântii și ajung după câțiva kilometri lângă pădurea Mierlari. În dreapta, pe un mic drumeag ce duce spre câmp, cu luminile stinse, duba este ascunsă în spatele unei liziere. Se făcuse întuneric de-acum. Este aruncată la pământ și sunt trase două cazmale. Cei doi agenți încep la repezeală să-i sape groapa în întuneric. Zece minute și, obosiți, se opresc să-și tragă suflarea. Sunt aproape gata! În tăcere, rezemați pe cozile cazmalelor, își aprind țigările, apoi se pun jos pe marginea gropii. Tainic și necreștin, actul în sine era macabru!… La câțiva metri, stins, se aude un scâncet de viață! Tresar amândoi în necrezare! Se ridică, cercetează trupul și se conving că “moarta” este încă în viață! Sinistrul tablou al sfârșitului – odată și pentru totdeauna – e luat tacit de canalii! Un minut poate, și un foc de pistol spinteca văzduhul în liniștea nopții:

– Nu moare mă! Nu moare!… Nu vrea să moară!…
(more…)

“CASA VERDE” DIN BUCUREȘTI LA FINELE LUCRĂRILOR.

ÎN FAȚA “CASEI VERZI”: BASORELIEFUL DE LA INTRARE (AZI DISPĂRUT), EXECUTAT DE SCULPTORUL MAC CONSTANTINESCU.

(more…)