Garda de Fier

“Trăiască România”

Zice V. A. Urechia într’una din frumoasele Legende Române, că încă din anul 1865 se svonise în Ardeal, că profitând de situația grea în care avea să intre Aus­tria în răsboiu cu Prusia şi cu Italia, Românii vor trece Carpații pentru a-şi desrobi frații.

În 1866 Urechia, care venea prin Austria din Spania şi mergea să-şi vadă familia în Moldova la Tarcău, străbătu tot Ardealul dela Oradea Mare la Cheile Bicazului. Într’o zi, într’un sat „colo’n vale” trase în gazdă la „părinchele popa”, care-l primi creştineşte, urându-i bun sosit şi întrebându-l:

—„Domnul din Țeară?”

—„Sunt din România” îi răspunse Urechia.

— „No, că aşa zicem noi: din Țeară.

Şi apoi deodată părintele închise uşa, se uită pe fereastră în dreapta şi în stânga, şi apucând pe drumeț de mânecă, îl întrebă mai mult în şoapte:

— „Spune-mi, vin feciorii lui Vodă într’acoa? Urechia nu înțelese.

— „Feciorii lui Vodă ? Dar părinte, Vodă al nostru e tânăr, neînsurat. Poate vrei să vorbeşti de feciorii lui Cuza. Dar nu mai este dânsul Domn… şi-apoi, feciorii lui sunt micuți”.

Iar popa de colo:

— „No, că ştim noi că Domn este Măria Sa Carol I. Doară nu întreb eu de feciorii lui Vodă, ci de cătane. Aşa, rogu-te, spune-mi, nu vin cătanele româneşti într’acoa ?

Lui V. A. Urechia, care a fost un iubitor de neam şi de pământ, i se umplură ochii de lacrimi. (more…)

Palatul Mitropolitan din Cernăuți

Cu trunchierea inumană din 28 Iunie 1940, provincia dela Nord s’a încrestat îmbrobonată de sânge şi lacrimi în conştiința națiunii româneşti, iar gestul eliberator al soldatului român din 5 Iulie 1941 n’a făcut decât să şteargă acest chip cu aiasma vitejiei străbune, să-i purifice durerea, ridicând mândra Țară a fagilor, într’un neasemuit răsărit de soare din care nu va păli niciodată.

Un an, am urmărit cu inima strânsă, veştile ce puteau veni de peste hotar, şi multora din noi nu le-a căzut arma din mână dela retragerea fără sens din acea vară grozavă şi întunecată a sacrificiilor noastre. De, ce ne simțeam străini aici, pe străzile Bucureştilor, la Piatra-Neamț sau la Breaza, unde rosturi vremelnice ne-au purtat paşii, de ce privindu-ne în ochi îi simțeam lăcrimând fără să vrem şi de ce aceşti minunați munteni încer­cau zadarnic să-şi îndeplinească, fără adânci tresăriri, oficiile de gazdă?

Începeau vânturile toamnei şi desnădejdea abia se masca, involuntar, cu un zâmbet de conveniență, care arăta mai mult genurile în care ne prăbuşeam. Apoi veni iarna şi îngroziți de a nu cădea răpuşi definitiv, am crezut. O credință oarbă, imposibilă, într’o triumfală înviere, într’o atotcuprinzătoare justiție permanentă care veghea peste noi, păzindu-ne de moartea în întunerec. Ne-am scuturat şi ne-am pipăit. Trăiam; eram încă noi. Ne-am uitat în ochii prietenilor şi ai trecătorilor de pe stradă şi i-am văzut incendiați de aceeaşi credință. Ne-am gândit la viețile noastre şi am înțeles că ele mai puteau fi jertfite. Şi atunci ne-am bucurat. Ştiam că totul putea fi salvat şi viețile noastre puteau fi mântuite. Eram liberi, despovărați, de sarcina cine ştie căror blesteme. Ne gândeam surâzând că, poate în 1918,totul mersese prea uşor, că sângele românesc nu înroşise destul apa Prutului. Acum, eram gata. O ! ni-l vom da cu vârf şi îndesat, până la ultima suflare. Eram aşa de siguri de asta, că mângâiam zările şi timpul şi imploram stihiile să se desfăşoare cu un ceas mai de grabă. încă din Decemvrie, se ridica din truda mâinilor noastre, linia formidabilă de cazemate şi amestecându-se cu viforul şi trâmbele de zăpadă, ele creşteau fantomatic, una cu pământul» arătându-şi piepturile lucii, masive, de nebiruit. Presimțeam, însă, că nu vom avea nevoie de ele şi le priveam cu condescendență, ca pe nişte camarazi de ispravă, dar pe care ştii că trebue să-i laşi îndărăt. (more…)

“Dragoste, Blândețe, Mângâiere” – Desenul: Demian

„Plinătatea pe care o găsim în bunătate vine în primul rând în dragoste.

„Dragostea ne dă putința să trăim dincolo de noi, să trăim în altul sau altceva, să cuprindem totul. Dragostea ne dă putința să pătrundem adâncimi şi taine care altcum ne-ar rămâne pe veci închise. Răul este alungat, este topit prin forța sa pozitivă. Bunătatea vine cu dragostea şi trăirea în duh. Bunătatea creată din focul dragostei îmbracă tot ce atinge cu o lumină odihnitoare.

„În bunătate găsim blândețea. Omul bun este blând, adică are un suflet catifelat. Cine se apropie de omul bun, simte o plăcută senzație de căldură şi mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândețea este o completare firească a dragostei şi rod al acesteia. Mai puțin activă decât dragostea, blândețea în calmul ei nu este lipsită de putere creatoare, ci, dimpotrivă, într’o lume de protivnicie, blândețea vine ca un întăritor, ca o înseninare lacrimă luminată.

„Bunătatea, isvorâtă din dragoste şi trecând prin blândețe, se împlineşte în milă şi mângâiere. Mila înseamnă suferință la suferință, la suferința altuia. Mângâierea este acea stare lăuntrică legată de setea de mai bine în înțelesul luptei pentru alungarea răului şi a durerii, luptă fără frângere şi fără asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine, peste întunerecul care inundă. Mângâierea este un leac al cărei isvor stă în sufletul nostru şi prin care se săvârşeşte un act exterior de binefacere”.

Ernest BERNEA
Din eseul “Despre Bunătate”, revista “Însemnări Sociologice”, Anul IV, Nr. 2, 15 Septembrie 1940.

Madona

Mal de apă verde-vânătă, cu creasta de spumă lividă, venea asupra bărcii, balaur care vrea s’o înghită, împroşcând-o de departe cu bala stropilor amari. In groapa undei adânci, în găoacea jucăuşe a luntrii, cinci furnici omeneşti lopătau din răsputeri, cu ochii la peretele lichid care venea spre ei. O smucitură în sus: valul prinde pupa bărcii, înălțând-o spre cer… Un duş de spumă… Răsuflarea oprită reîncepe, în piepturile încleştate inimile bat iarăşi în ritm grăbit.

Nici de data aceasta n’a fost!

În barcă e apă de un lat de mână. Doi vâslaşi lasă lopețile şi, cu gălețile, svârlă grăbiți afară apa din fundul ei, apoi vâslesc iarăşi cu toții, în ritm frenetic. Ochii cârmaciului cărunt zăresc în depărtare malul cețos, unde se sparg malurile, cu furia fortunei. Pleoapele lui ude de ploae şi înlăcrimate de bătaia vântoasei clipesc nervos la fiecare fulgerare. Moşul îi îmbărbătează totuşi pe cei mai tineri:

— «Hai! Mai avem puțin. Țărmul e aproape».

Vântul îi smulge vorba din gură şi o sfârtecă de numai crâmpee vagi ajung la urechile lopătarilor. Dar au înțeles. Întorc o clipă chipurile crispate spre proră, cu o privire iute ascuțită şi vâslesc apoi voiniceşte. (more…)

D-na Zoe Rădulescu

Ce repede-i uităm!

Uităm! Repede! Parcă stergem cu buretele! Si, totusi, de ce? Am citit undeva comentariul unui ins “insultat” de o afirmație făcută de o doamnă, fiica unuia dintre eroii rezistenței dobrogene, Gogu Puiu, potrivit căreia “99%” dintre machidoni au fost legionari. L-a deranjat mult pe omul nostru această afirmație!

Personal, cred că n’a înțeles sensul afirmației: “99%” în limbajul popular înseamnă o majoritate, nicidecum un quantum precis, iar dacă privim din acest punct de vedere, fata eroului nostru Gogu Puiu, are dreptate. Important în cadrul disputei de mai sus e că, insului nu i se par deloc ofensatoare sutele de crime împotriva eroilor rezistenței dobrogene sau miile de arestări, teroarea instituită peste toate satele dobrogene asupra a sute de mii de oameni si dăinuită până la finele comunismului, decât afirmația doamnei Zoe Rădulescu, fata eroului Gogu Puiu, născută în detenție după arestarea mamei însărcinate, Olimpia Puiu! Nimic despre acestea!

“Telescu”, asa se semnează curajosul nostru insultat! Un fel de Stelescu, neacceptat, dar cooperant si care îsi încheie scurt si la obiect prostologica-i afirmație: “Vom cere avocaților nostri să o aducă în fața Curții pentru a da socoteală”. “Merită – ne spune insultatul nostru într’un alt pasaj – să fie adusă în fața justiției pentru faptul că debitează o enormitate ca aceasta”… Ați înțeles? “Vom cere… “ Vai de noi, si-a permis o doamnă să afirme asa ceva, o asa “enormitate” fără să fie trasă la răspundere?! Si ca revers, ați mai auzit de-o asa enormitate, ca o persoană “să fie adusă în fața justiției” pentru culpa de “estimare”? Un fel de “fals tratat de vânătoare” de oameni la propriu… Mutanții nostri n’au înțeles nimic în ultimii 20 de ani! (more…)

Mircea Vulcănescu

Rând pe rând, celulele se deschid si echipele, gata  formate, sunt  îndrumate  spre  locul  de  îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut sdrențăros, care freca cu terebentinã scândurile. Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si îndrasneala cu care ne privea, stiut fiind cã detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu. Imi sopteste: “mergeti la munca”. In privire i-am surprins un fel  de  bucurie,  îmbinata  cu  amaraciune. Aplecat, îngenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, îl mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias. (more…)

Coperta manuscrisului…

◊ ◊ ◊

◊ ◊ ◊ ◊ ◊

◊ ◊ ◊ ◊ ◊ ◊ ◊ ◊

Scris probabil la mijlocul anilor ’70 (după cum rezultă din bibliografia lucrărilor consultate prezentate de autor la final), manuscrisul de față este un document unic referitor la cunoașterea adevăratei istorii a Mișcării Legionare, a parcursului ei de dezvoltare de-a lungul anilor, a cadrului social în care s’a format și adversităților pe care le-a avut de înfruntat încă de la înființare.

⇒ CITEȘTE DOCUMENTUL ( pdf )

(more…)

„Săptămâna luminată”… Grafica: Demian

Dacă se aruncă o privire de ansamblu asupra istoriei vieţii vegetale şi animale pe pământ, de la alge şi bacterii şi de la protozoare până la omul alb, se poate vedea uşor că unui spor de diferenţiere lăuntrică îi corespunde, cel mai adesea, o acomodare la un spaţiu mai îndepărtat sau la un spaţiu mai diferenţiat. Chiar în cazurile contrare, cum ar fi exemplul algelor albastre, cari trăesc în mediuri foarte felurite, se poate spune că însăşi simplicitatea organismului respectiv transformă diversitatea exterioară într’un mediu omogen. Putinţa de acomodare la un spaţiu mare e dată sau de o enormă simplitate sau de o enormă diferenţiere, însă acomodarea nu se face în acelaş sens. În cazul dintâiu, e al acelora cari spun că viaţa a apărut întâia oară în mări, ar trebui să adăugăm că aceasta s’a întâmplat şi fiindcă apa marină garanta un mediu mai omogen. Păsările, pe de altă parte, cari călătoresc în ţări străine, fac aceasta tocmai pentru a-şi păstra mediul asemănător de viaţă. Omul în schimb, şi în special omul alb, e singura fiinţă care, din proprie iniţiativă şi prin puteri proprii, poate trăi pe tot globul, luând atitudine activă şi acomodându-se faţă de diversităţile întâlnite. Diferenţierea îi dă putinţa ubicuităţii. Ceeace e însă mai însemnat, e altceva. Omul nu numai că a luat în stăpânire tot spaţiul pământesc, nu numai că s’a acomodat la spaţiul ca atare, dar a trecut mai departe.

(more…)

(more…)