Garda de Fier

 Interviu cu Pr. George Gage – 1987

"Este oprit de a împrumuta goimilor fără a-i cămătări..."

Morala iudaică în mod fatal, cuprinde două morale din cauza aceleiaşi dogme fundamentale a religiei jidanilor, considerându-se pe sine ca «popor ales» – iar pe toţi ceilalţi oameni ca «goimi», necredincioşi, fiinţi inferioare, fără drepturi şi de o potrivă cu animalele.
Rezultă de aici, că aproapele, pentru jidan, e numai jidanul, cătră care numai el are îndatoriri morale, pe când faţă de cei de altă credinţă – nici una.
Această concepţie o găsim lămurit formulată în Biblie, în cele cinci cărţi ale lui Moise, care nu sunt decât răsfrângerea ei. Şi ne vom mărgini a cita numai câteva texte:
«Esod. 12. 35. Şi fii lui Izrael făcură după cuvântul lui Moise, şi împrumutară dela Egipteni vase de argint şi vase de aur şi veştminte. Şi Iahve făcu ca poporul său să afle har la Egipteni şi ei li împrumutară lor; şi aşa ei despoiară pre Egipteni».
Va să zică: Dumnezeul lor, Iahve, prin Moise li porunceşte să prade pe Egiptenii de altă credinţă – faţă de care dar nu aveau nici o îndatorire morală. Acesta este modelul, după care jidanii urmează până în zilele noastre, şi care este întărit prin numeroase texte, încă şi mai precise. Cităm: (more…)

"Povestea acestui sătuleţ o auziţĭ, cinstiţĭ cetitorĭ, în toate părţile..."

Dacă trecĭ cu căruţul prin cutare sat de pe cîmpia Ardealuluĭ orĭ de pa Tîrnave şi te opreşti în drum, să-ţi hodineştĭ caiĭ la crîşma din capul satului, cel ce va scoate capul pe fereastră, să-ţĭ deie bună ziua şi să te poftească, cu multă plecăciune, în curte, va fi de bună seamă un Jidan bătrîn adus de spete, cu barba miţoasă, cu perciuniĭ cîrlionţatĭ şi cu ochiĭ de veveriţă. Aşa e în maĭ toate satele. Nu numaĭ crîşma – şi bolta a ajuns pe mîna lor. Dacă aĭ trece prin cinsprezece sate şi ţi-aĭ pune în gînd să-ţĭ aprinzi ciubucul, numai cu chibrit cumpărat dela boltaş român, apoĭ de bună seamă că n’aĭ face pagubă în tutun.

Povestea tuturor acestor boltaşi şi crîşmarĭ se aseamănă.

Mi-aduc aminte din copilărie. Pare că-l văd şi acum pe jupînu Barbă-putredă, cum îl poreclea satul pe crîşmarul jidan. Atunci era un moşneag cu chipul de Caiafă, cu barba albă ruginită. Umbla cu cîrja, de slăbănog ce era, şi în toată făptura lui numaĭ ochiĭ trăiau. Ochiĭ aceia micĭ şi strălucitorĭ carĭ jucaŭ sub tremurarea pleoapelor. Acest moşneag batjocorit de tot satul, după care strigaŭ copiiĭ, a măsurat patruzecĭ de anĭ rachiul în porţiile creştinilor din sătuleţul de pe Tîrnave. În această vreme s’aŭ schimbat sumedeniĭ de treburĭ şi rînduielĭ în sat: || fruntaşii aŭ ajuns la sapă de lemn, oamenĭ de neam bun aŭ plecat în ţară să se bage slugĭ, un jude al satuluĭ s’a iscălit pentru cutare «domn» şi i-aŭ vîndut tot, mulţĭ aŭ ajuns la temniţă chiar dela masa din crîşmă, – numaĭ el a rămas în pace şi sănătate. L-aŭ înjurat toţĭ, i-aŭ făgăduit că-ĭ smulg barba, cînd l-aŭ prins cu minciuna. Şi el tot s’a ridicat. Banĭ nu cerea dela care nu avea; beutură aducea bucuros, pe aşteptare, se făcea totdeauna mic ca purecele şi însemna datoria creştinilor cu creta pe uşă. (more…)

Comparaţia rasei arice cu rasa semitică – îl duce la acelaş rezultat pe Ernest Renan – dovedind inferioritatea acesteia din urmă – şi în altă lucrare a sa, în care tocmai a cercetat contribuţiile lor de cultură. Vom adăoi, aşa dar, la cele spuse şi următoarele importante aprecieri ale marelui învăţat francez, din prima perioadă a activităţii sale ştiinţifice (De la part des peuple sémitiques dans l’histoire de la civilisation. Paris. Ed. IV. 1862):
Popoarele indo-europene şi popoarele semitice sunt şi în zilele noastre încă cu totul distincte… Jidanii aproape pretutindeni formează o societate deosebită… Musulmanul (spiritul semitic în zilele noastre e reprezentat mai ales de islam) şi Europeanul stau faţă în faţă ca două fiinţi de o specie diferită, neavând nimic comun în modul de a gândi şi de a simţi…
Aceste fiind odată stabilite, daca cercetăm ce au dat popoarele semitice acestui mare întreg organic şi viu care se numeşte civilizaţie, găsim mai întâiu că în politică nu li datorim nimic. Viaţa politică este poate ceeace popoarele indo-europene au mai indigen şi mai propriu al lor. Aceste popoare sunt singurele, care au cunoscut libertatea, care au înţeles, în acelaşi timp statul şi libertatea individului… (more…)

“Doctorul fara de arginti” a fost inmormantat

Dr. Mija a fost condus pe ultimul drum...

“Haiducul” din Codrul Fetea, dr. Teofil Mija, a fost condus pe ultimul drum ieri, de la Biserica Greco-Catolica din Brasov. Un Don Quijote al timpurilor noastre – asa cum a fost numit dr. Teofil Mija de catre cei apropiati, a fost condus ieri pe ultimul drum. Ceremonia religioasa a avut loc la Biserica Greco-Catolica, de pe strada Zizinului, la ea participand prieteni, rude, disidenti, detinuti politici, dar si simpatizanti ai miscarii legionare si anticomuniste. Inmormantarea a avut loc la Cimitirul central. “Crescut de Fratia de Cruce” Teofil Mija s-a nascut pe 11 septembrie 1923, la Bratei, judetul Tirnava Mare, actualul judet Sibiu. A absolvit Liceul “Principele Nicolae”, din Sighisoara, iar in 1942 s-a inscris la Facultatea de Medicina din Iasi. Pentru ca a infiintat Centrul de Rezistenta Armata din Codrul Fetea in 1948 a trebuit sa fuga in munti. Arestat in mai 1950, intr-o casa-capcana a Securitatii, a fost condamnat la 14 ani de inchisoare. Din cei 14 ani, 10 i-a petrecut in zarca Aiudului, in a doua celula, pe culoarul din dreapta. Restul pedepsei a ispasit-o la Canal, la Cluj si la Oradea. In inchisoarea din Aiud l-a intalnit pe Nicolae Purcarea, care isi aminteste cu tristete de acele momente. (more…)

In randurile de mai jos, avem o succinta descriere a imprejurarilor care au dus la aparitia “Ziarului de Garda” din Chisinau. Jurnalisti echitabili, legati impreuna pentru triumful Adevarului, au pornit cu aplomb in lupta de izbavire si de trezire a constiintei romanesti in tinuturile dintre Prut si Nistru, dar mai ales in lupta impotriva comunismului cu care era confruntata intreaga Basarabie. Zidurile cenzurii trebuiau sparte; era nevoie de curaj, era momentul de asumare a jertfirii pentru acest triumf. Infruntand toate adversitatile, acesti jurnalisti s’au identificat cauzei romanesti si au demonstrat cu perseverenta de-a lungul anilor ca prin propagarea Adevarului, cumulul mentalitatii oamenilor de a privi lucrurile dinapoia cenzurii fortuite poate fi rectificat si schimbat in bine. Inutil sa mai amintim de rolul pe care l-au avut acesti jurnalisti in imprejurarile revoltei izbucnite in Aprilie 2009, dar suficient sa le admiram curajul pentru Adevar si Dreptate in zilele represiunii turbate care s’a abatut asupra tineretului, cand au expus, cu asumarea suprema a tuturor riscurilor, nedreptatile si inumanitatile inchizitoriale comuniste.
Dar, s’o lasam pe Aneta Grosu sa ne povesteasca despre inceputurile ZdG si oamenii de bine care i-au ajutat pe tinerii jurnalisti de-a lungul timpului pentru a strapunge “zidul de fier” al cenzurii comuniste, adevarati “oameni de aur” care, prin curajul, sprijinul si ajutorul lor nepretuit, au intrat in “cartea de aur” a recunostintei noastre permanente:

Jurnalista Aneta Grosu

Astăzi e o zi în care vreau să vă povestesc despre câţiva oameni din viaţa ZdG…

Era ianuarie, 2004, când o echipă de jurnalişti rămăseseră pe drumuri (în plină guvernare comunistă)… Răspunsuri deloc optimiste, atunci când deschideam uşile unor redacţii. Aşa ne-am zis să experimentăm, fondând un ziar nou. Atunci, probabil, nimeni dintre noi nu ştia cât de mulţi oameni, diferiţi, vom întâlni în cale şi cât de multe situaţii ne vor face să privim lumea cu alţi ochi. Din ianuarie până la 29 iulie 2004, când a apărut nr.1 al ZdG, tot ce a fost mai frumos în viaţa noastră au fost oamenii, toţi diferiţi, pe care i-am întâlnit. Unii au intrat pentru totdeauna în biografia redacţiei, alţii au ieşit, lăsându-ne să înţelegem că, uneori, despărţirile sunt mai sănătoase decât convieţuirile. (more…)

"Mamã tarã, iartã-ne cã am cutezat sã luptãm si sã murim pentru tine. Putini, foarte putini ne vor întelege, ne vor iubi si vor relua lupta noastrã pierdutã, ca sã meargã spre biruintã" - Ion Gavrilã Ogoranu

,,Va fi altfel în viitor? Într-un viitor apropiat nici într-un caz. Am povestit despre lupta si jertfa unor tineri de acum 50 de ani, dintr-un colt de tarã: Tara Fãgãrasului. Vor fi întelesi de cei din ziua de azi? Asemenea iluzii nu-mi fac. Pentru majoritatea contemporanilor, acestea sînt probleme care nu intereseazã. O stiam de mult. Le-au stiut si cei care au murit luptînd. Acei ce au murit cu cei ce mai trãim îngenunchem în fata vesnicei Românii, rugîndu-ne: Mamã tarã, iartã-ne cã am cutezat sã luptãm si sã murim pentru tine. Putini, foarte putini ne vor întelege, ne vor iubi si vor relua lupta noastrã pierdutã, ca sã meargã spre biruintã”

  Ion Gavrilã Ogoranu

Comemorarea eroilor Rezistentei anticomuniste din Tara Fãgãrasului s-a dessfãsurat în zilele de 24 si 25 iulie 2010 la Mãnãstirea Brânconveanu de la Sâmbãta de Sus. Este al 16-lea an consecutiv în care are loc acest eveniment la Crucea edificatã în memoria luptãtorilor anticomunisti din Tara Fãgãrasului. (more…)

„Am supravieţuit pentru că m-am rugat la Dumnezeu..."

Mereu m-am gândit cu teamă la ziua în care nu vom mai avea eroi. Şi când de fiecare dată câte unul dintre ei apune, România îşi plânge tăcută fiii. Cu lacrimi ascunse şi un plâns mut de durere, ţara rămâne orfană de tot ce a putut să ne dea mai bun. Gheorghe Ionescu s-a dus în Legiunea Cerească, senin, drept şi demn, aşa cum a trăit. Pentru tinerii naţionalişti, casa lui devenise un loc unde găseau mereu răspunsuri şi primeau o ciudată energie moralizatoare. Şi niciodată nu mi-am putut explica cum, după fiecare întâlnire cu „Domnul Ionescu”, plecam încărcat cu noi daruri spirituale.

Pe el soarta l-a înzestrat cu un har deosebit. Reuşea să schimbe oamenii dintr-o privire şi două cuvinte. Despre Căpitan spunea: „Omul acesta a zguduit societatea romanescă din temelii. Era de o forţă spirituală deosebită. Eu n-am mai întâlnit în viaţa mea un om cu atâta forţă. Lângă el te simţeai puternic”. Ei bine, acelaşi lucru l-am simţit şi eu la ultima întâlnire cu domnul Ionescu, de parcă în el încolţise dintr-o sămânţă floarea puterii Căpitanului. Boala îl ţintuise în pat, dar în ochi purta aceiaşi lumină. S-a scuzat că nu poate sta drept în faţa noastră, a celor care îl ascultam uimiţi cum ne vorbea senin despre valorile Mişcării Legionare. Ne-a spus că prin noi continuă lupta sa.  Ne-a mai spus să nu renunţăm şi să purtăm în noi biruinţa legionară. (more…)

Moţul...

„Şi-a plecat moţul la ţeară
Cu cercuri şi cu ciubeară
Şi cu tocuri de răşină
În ţeară după slănină…
Hai, hai şi iar hai, hai murgule hai…
Munţii noştri aur poartă,
Noi cerşim din poartă-n poartă…“ 

CEVA DIN ISTORIA ISTORIEI

Istoria istoriei este starea de subistorie în care a trăit şi s-a dezvoltat România până târziu în prima jumătate a secolului XX, ca în loc de evoluţie era o involuţie.

În anul 1920-1921 aveam şase ani şi îmi amintesc foarte bine viaţa din satul meu, Ceica.

De fapt Ceica era o comună cu o oarecare importanţă, pentru că era centru de plasă, reşedinţă administrativă a aproape şaizeci de sate şi comune mai mici, inclusiv cătunele.

Autorităţile locale, în majoritate, erau conduse de funcţionarii proveniţi de la administraţia maghiară, mare parte necunoscând limba română. (more…)

Zilele Unirii din 1918, în satul Movileni, judeţul Bălţi

 Povestirea lui Maxim Leancă, tatăl meu, spusă mie cu două săptămâni înainte de a muri.

Îl aduceam, la 14 august 1953, din Gulagul bolşevic de la Valea Norocului, raionul Floreşti. Îmi făcuse chemare şeful lagărului nr. 1, căpitanul NKVD-ist Vasiliev, să vin după tatăl meu greu bolnav, că îl eliberează înainte de termen, căci zilele îi sunt pe sfârşite. Am primit bilet de tren pe cheltuiala lagărului, de la gara Mărculeşti până la gara Făleşti; pe tren, bietul meu părinte mi-a povestit despre Unirea Basarabiei cu patria-mamă România, pentru care a fost persecutat de fiarele NKVD-iste şi condamnat la 10 ani de lagăr. Eu am scris întreaga povestire întocmai cum mi-a povestit-o tatăl meu, în care au intrat şi cuvintele lui Constantin Leancă. Cum acele însemnări erau periculoase pe acele timpuri, ca să nu am conflicte cu securitatea criminală bolşevică, am ascuns povestirea tatălui meu, scrisă pe foi de caiet, sub o învelitoare a unei cărţi din biblioteca personală. Biblioteca numără peste o mie de volume, şi, ca să găsesc acele foi unde am scris povestirea tatălui meu, de mult uitată, căci trecuseră aproape 47 de ani, mi-au trebuit două zile. Am găsit-o sub aceeaşi învelitoare unde am ascuns-o, ca s-o pot da publicităţii. 

Ceea ce mi-a povestit tatăl meu s-a întâmplat la câteva luni după căsătoria lui cu mama, la data de 15 martie 1918. (more…)