G L O A T A

Aceia ale cãror patimi si vlagã au fost creme scânteietoare în revolutiile

Coperta interioara a lucrarii

Ardealului, sunt neînfricatii oameni de munte. Sunt oamenii vigorilor de codru. E gloata stãpânitã de elanurile sângelui si ale flãcãrilor.
Suferinta si chinul le-a fost dalta destinului care i-a cioplit aspru cum se cioplesc stâncile. Si cum sufletul le-a fost mereu mistuit de revolte ochii le strãfulgerã lumini de otele.
Asa i-a crescut asuprirea si mãretia care au trãit. Asa si-au izbãvit viata. 
Trocile in care si-au frãmântat pita mizeriilor au fost si leagãne pentru noile vlãstare cari erau pita nãdejdilor in zilele de mâine.
Tãria lor a fost ca stejarul si vrerea le-a fost muntoasã.
N’au trãit sub bolti de palat, dar au respirat sub bolti de codru. Au iubit pãgân pãmântul ce li s’a furat si s’au legat fanatic de glie.
Au vietuit pe culmi, mai aproape de stele si mãretia le-a mãrit credinta.
Au fost pãrtasii grandorilor de munte si forta le-a devenit amenintãtoare.
Din pruncie, topoarele lor au despicat codri si au sfãrâmat mãruntaie de munte, de aceea, in fantezia lor s’a sãlãsluit si a crescut Strâmbã-Lemne si Sfarmã-Piatrã. Viata a devenit basm.
Sub vigoarea barbarã si mãreatã, sub tãria pe care munca si îndârjirea o fãcuse osoasã, pietroasã, patimile lor au devenit pasiune tragicã si pasiunea eroism aspru ca un cântec sãlbatic.
Când nu mai puteau rãbda asuprirea, atunci începeau rãzvrãtirile. Si revoluiiile lor nu erau din îndemnuri si teorii, ci consecintã a vietii trãite, erau scrâsnetul si furia sclavilor, cari din robia grofilor au ajuns in halucinanta robie a dorului de libertate, care nu le cerea decât patimile devenite furii si pumnii lor aspri, cari înelestati pe securi au încercat de atâtea ori sã doboare grinzile unei stãpâniri strãine. In fiecare veac au aprins de mai multe ori, culmile, si-au fãcut sã clocoteascã vãile de tumult, contra acelora ce, din tiranie, s’au jucat cu focul.
Ca descendenti ai Dacilor le-a fost parcã prin blestem hãrãzit sã-si câstige cu lancea, necontenit, dreptul la viata asprã. In veacul al XII, al XIII-lea si al XIV-lea revolutiile s’au înlãntuit atât de des, încât toatã epoca a rãmas caracterizatã prin acel “tumultus rusticorum”. (more…)

Ameninţat cu moartea ca să nu spun adevărul

La 7 aprilie aproape fiecare cetăţean căruia nu-i era indiferent destinul statului nostru a avut de suferit în urma evenimentelor: părinţi, fraţi, surori, soţii, copii — eram atunci toţi cu sufletul la gură.

Damian Hîncu după maltratările suferite

Personal am fost dus la Comisariatul de Poliţie, fiind luat din stradă, noaptea, ca pe vremea NKVD-ului. Când eram bătut la Comisariat timp de 2 zile, mi-am pierdut cunoştinţa de câteva ori. Printre bătăi, auzeam indivizii purtând cagule vorbind între ei: «Uite, încă unul îi gata!». Am fost scos afară la aer ca să-mi revin şi să fiu bătut din nou până la leşin, şi aşa timp de 2 zile. Am spus-o şi o mai spun: am scăpat ca prin miracol cu zile.

Nu îmi voi găsi liniştea niciodată, ştiind că în acest fel au fost omorâţi câţiva tineri în timpul acelor evenimente. În numele lor, din ziua în care am fost eliberat din închisoare, mi-am zis că voi denunţa public acest regim criminal şi voi spune tot ce ştiu despre 7 aprilie 2009, chiar dacă ar fi să-mi risc viaţa spunând adevărul.

Precizez aici că am fost ameninţat cu moartea. Mi s-a spus că voi fi omorât eu şi familia mea de către indivizii mascaţi, atunci când eram torturat şi ceream avocat, când spuneam că voi spune presei despre ce mi s-a întâmplat.

De îndată ce am fost eliberat din închisoare, fiind printre primii tineri eliberaţi, am contactat mass-media, ca să aduc mărturii, vorbindu-le despre chinurile la care erau supuşi tinerii arestaţi. Misiunea noastră este prea importantă ca să ne temem de ameninţările cu moartea: misiunea noastră, a tinerilor, este de a ajuta Republica Moldova să se integreze în Uniunea Europeană.

Fetele care au suferit atunci şi sunt victime ale evenimentelor din aprilie 2009 nu trebuie abandonate în disperare şi durere, cu demnitatea lezată şi sufletul rănit. Guvernul actual ar trebui să le aducă acasă din Italia, să le asigure protecţie şi asistenţă. Acesta ar fi un exemplu că în statul nostru justiţia stă în capul mesei şi ar încuraja tinerii care au dat jos, prin proteste paşnice, ultima dictatură atunci.

Fără să vreau, citind articolele din ZdG, am trăit din nou momentele din aprilie 2009. Mi-au revenit în minte toate trăirile oamenilor: durerea, speranţa schimbării, lacrimile, căutarea cu disperare a victimelor prin comisariate, teroarea, crimele. Vrem nu vrem, ne punem nişte întrebări: Câte dintre aceste cazuri au fost elucidate de atunci? Ce au obţinut acele victime? Câţi dintre criminali au fost descoperiţi? Câţi membri ai organelor de drept care au aplicat comanda atunci, au lovit în oameni şi au ucis au fost demişi şi traşi la răspundere?

Să nu uităm că Europa stă cu ochii pe noi, iar viitorul R. Moldova este în familia europeană. Uniunea Europeană alocă fonduri de susţinere şi dezvoltare statului nostru, însă are nevoie, în schimb, să se convingă că lucrurile avansează, inclusiv în domeniul justiţiei şi respectării drepturilor omului.

Damian Hîncu, student la Drept, Franţa, 22 februarie 2010

Troica Specială a NKVD din RASSM ordona uciderea a câte 200-300 de persoane la o şedinţă!  

“Si ruşii şi moldovenii români au suferit în egală măsură de pe urma activităţii regimului comunist totalitar. 

Membrii comisiei care se ocupă de studierea crimelor comunismului. Foto: Unimedia

 Totodată, este necesar să facem precizarea că românii moldoveni aveau încă un cap de acuzare datorită naționalismului de care dădeau dovadă”. Acestea sunt declarațiile lui Igor Caşu, vicepreşedintele comisiei pentru condamnarea crimelor regimului totalitar comunist. 

Potrivit lui, comisia analizează în această perioadă arhivele secrete ale mai multor instituții de stat, inclusiv cea a Ministerului de Interne. “Avem date care confirmă faptul că în anul 1941 de pe teritoriul R. Moldova de acum au fost deportate 20 mii de persoane, în timp ce în anul 1949 – cca 36 mii de persoane. Totodată, avem şi acte care confirmă că cca 95 mii de persoane au fost deportate în total în acea perioadă. 

Făcând diferenţa, putem concluziona că nu avem niciun fel de informaţii despre ce s-a întâmplat cu restul de 40 de mii de persoane”, a mai precizat acesta în cadrul conferinţei de presă desfăşurată astăzi la miezul zilei. 

“Am depistat în arhivele MAI câteva mii de dosare, care se referă la condamnarea persoanelor ce au colaborat cu autorităţile româneşti şi cele germane (numiţi culaci sau colaboraţionişti). Provenienţa socială a acestora este variantă. Aceştia erau în special din rândul ţăranilor simpli. Referitor la componenţa etnică, o estimare arată că jumătate erau moldoveni de origine românească. Restul erau de origine ucraineană, ruşi, chiar şi găgăuzi. Noi nu suntem de acord ca aceştia să fie numiţi trădători. Ei au fost mai degrabă victime ale timpului în care au trăit”, au mai precizat membrii comisiei de condamndarea a crimelor regimului totalitar comunist. 

Referindu-se la arhivele ministerului de interne, membrii comisiei spun că au descoperit până în acest moment zeci de dosare şi procese verbale ale Troicii Speciale (n. r. Troicile NKVD au fost, în istoria sovietică, comisii formate din trei persoane însărcinate cu ceeea ce se numeşte astăzi pedapsa extrajudiciară [внесудебная расправа, внесудебное преследование]. Troicile au fost introduse ca un organ paralel cu sistemul oficial legal pentru pedepsirea rapidă a elementelor antisovietice.) “Potrivit datelor, majoritatea verdictelor Troicii Speciale din RASSM (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească) se terminau cu sintagma – Rastreleati (împuşcat). Foarte puţine dosare din cele care au ajuns pe masa troicii speciale au avut altă concluzie decât cea menţionată mai sus. Există procese verbale care arată că aceste şedinţe ale Troicii puteau avea loc de 2-3 ori pe zi, iar în cadrul lor peste 200-300 de persoane erau condamnate extrajudiciar la moarte”, a precizat Gheorghe Cojocaru, preşedintele comisiei pentru studierea crimelor comunismului. 

Membrii comisiei pentru condamnarea regimului comunist totalitar au precizat că statul oferă acces către toate documentele necesare pentru defăşurarea studiului şi că ultimii nu întâmpină nicio piedică în acest sens. “În curând urmează să fie analizate şi arhivele SIS, instituţie care la fel s-a arătat deschisă în a colabora cu privire la analiza activităţii regimului comunist” au conchis membrii comisiei. 

UNIMEDIA precizează că autorităţile moldovene au aprobat săptămâna trecută desecretizarea arhivelor din perioada anilor 1974-1984 şi 1985-1991. 

Sursa: UNIMEDIA

El este judecător cu un salariu net de 5799 de lei pe lună. Ea este întreţinătoarea unui copil minor cu venituri foarte modeste. Niciunul dintre ei nu bănuia de existenţa celuilalt. Întâlnirea lor a durat doar 3 minute, în cadrul unui proces judiciar organizat la Comisariatul de poliţie. 

Oxana Radu

După aceea, viaţa lor s-a schimbat brusc. El este acum cineva care a condamnat o persoană în afara instanţei, fără avocat, şi continuă să primească salariul de 5799 de lei. Ea – condamnată într-un proces în care a reuşit să îşi rostească doar numele.
Atunci când Oxana Radu s-a întâlnit pentru prima şi singura dată în viaţă cu judecătorul Dorin Popovici, avea foarte multe de spus. După 40 de ore de detenţie arbitrară, după un arest în fapt de noapte, după ce a fost dezbrăcată până la piele, într-un spaţiu public plin de poliţişti, după ce rugăminţile ei de a-şi suna copilul s-au lovit de zeci de ori de pereţii celulei fără vreun ecou, după ce a îndurat sete, foame, disperare, după ce a aşteptat un avocat fără să îl fi văzut în ochi, după ce nu a avut acces cel puţin la un telefon, după 2 zile de izolare într-un iad de neimaginat, Oxana a ajuns în biroul poliţienesc în care o aştepta un bărbat în mantie judecătorească.
La 9 aprilie, pe la amiază, fetele ţinute în subsolul Comisariatului General de Poliţie (CGP) au fost ridicate la etaj, aranjate cu faţa la perete şi cu mâinile la spate, lângă uşa unui birou. Din 3 în 3 minute, uşa biroului se deschidea şi de acolo se auzea: “Următorul!”.
După 2 nopţi nedormite, fără hrană şi apă, Oxana privea pierdută peretele poliţiei şi încerca să îşi adune gândurile. Nu ştia exact că va da ochii cu un judecător, dar spera foate mult că va întâlni un om căruia urma să îi povestească cinstit şi sincer tot ce i s-a întâmplat. (more…)

   Gheorghe Crăciun a muncit patru ani la minele de cărbune din lagărul de concentrare din Siberia. Până să ajungă pe mâna ruşilor însă a lucrat ca transmisionist în prima linie pe front.

   „Stăteam prin poduri şi urmăream fiecare mişcare a inamicului. Era periculos pentru mine, puteau să mă găsească imediat. Am fost şi rănit de câteva ori, da’ am scăpat cu viaţă. Când am auzit că trupele ruseşti au spart frontul la Iaşi, am fugit spre Brodina, să-mi văd părinţii pentru ultima dată», povesteşte bătrânul.
   Nu a apucat să ajungă deoarece a fost prins pe drum. Împreună cu alţi prizonieri au fost duşi pe jos în Republica Moldova, de unde au fost suiţi în trenuri. „Când să urcăm în tren, trăgeau în noi. Cine reuşea să urce, urca. Cine nu, rămânea pe peron plin de sânge. Eram mii şi ne dădeau de mâncare peşte sărat. Ca să ne fie sete. Apă nu ne dădeau. Nu aveai cum să ieşi afară să-ţi faci nevoile, le făceai acolo», îşi aminteşte cu durere bădia Ghiţă.  Atunci a ştiut că războiul s-a întors împotriva tuturor şi că este posibil să nu iasă cu zile din lagăr.

   Îşi săpau singuri groapa

   Soldaţii îi îmbrânceau cu vârful puştilor, iar oamenii munceau până cădeau morţi de oboseală şi frig. Dacă ajungeau la pământ, erau bătuţi. Însă cei mai mulţi au murit în minele de cărbune, iar bădia Ghiţă îşi aminteşte de acel loc ca de fundul iadului. Li se aprindeau plămânii şi mureau, iar soldaţii îi îngropau în pământul bocnă.
   Îşi aminteşte că acolo nimeni nu-şi plângea morţii, moartea era ca la ea acasă. În gropile făcute de ei în pământul îngheţat mulţi rămâneau pe veci cu hârleţul în mână. Bătrânul povesteşte cum a doua zi găseau mormintele descoperite. Câinii din lagăr scurmau noaptea hămesiţi de foame.

   Prizonierii ajungeau să se mănânce între ei

   După ce s-a întors acasă s-a căsătorit şi şi-a încropit o gospodărie. Părinţii îi muriseră între timp, iar camarazii de război se stingeau fiecare pe la casele lor. „Luca, un consătean de-al meu, s-a întors după şase ani din Siberia, iar după un an de zile de libertate a murit. Mâncase numai coji de cartof fierte cu oase de animale. Unii se mâncau şi între ei, nu mai exista Dumnezeu. Acum nu mai ştiu pe nimeni care să fi fost în lagăr, s-au dus toţi», mărturiseşte bădia Ghiţă.
   A făcut şapte copii, patru băieţi şi trei fete, şi ştie că istoria nu mai poate să-l păcălească. I-a fost camarad de război în tranşee şi de suferinţă în mina de cărbune.

   Adevarul de Suceava

Cine a ucis pe Sterie Ciumetti (vedeti facsimilul apãrut în ziarul “România de Azi”, 6 Octombrie 1940) pdf

Un grup de legionari dau onorul la mormântul lui Sterie Ciumetti (1940)

 

GÂNDURI LA CAPĂT DE DRUM

 16 aprilie 2006

P R E Z E N T !

Când am intrat în Lupta Anticomunistă, cu 60 de ani în urmă, nu ne-a trecut niciodată prin minte ca după alungarea comunismului să punem drept condiţie să conducem cei care am luptat.

Unii chiar au scris acest lucru în testamentul lor. Astfel, cei doi colonei şefi de garnizoană în Cluj şi Târgu-Mureş au scris aşa: “dacă nu vom birui, ne vom asuma riscul acţiunii noastre fără să băgăm vină cuiva; dacă vom birui, îndată după victorie, ne vom retrage şi vom lăsa poporului român să-şi aleagă calea şi conducătorii”.
Acelaşi lucru l-a scris şi maiorul Dabija şi alţii. Aceasta a fost o constantă a Luptei Anticomuniste. Nu pentru putere ne-am luptat, ci pentru libertatea şi demnitatea poporului român. Din păcate, nici măcar 10% din cei care am pornit lupta nu au trăit să vadă căderea comunismului. Aceeaşi atitudine au avut-o şi cei care au suferit în închisoare. Nici ei nu au so-cotit un drept al lor de a conduce ţara după ce vor ieşi din închisoare, ci aveau credinţa că poporul român eliberat va şti să îşi creeze noul drum.
(more…)