Garda de Fier

Emil Cioran

Niciodată nu vom putea încorona România cu un nimb istoric, dacă fiecare din noi nu va trăi cu o pasiune vijelioasă şi dureroasă toate umilinţele cari au umplut trista noastră istorie. Dacă nu vom încerca subiectiv regresiunea în dezastrul şi tragedia istoriei noastre, pierduţi suntem pentru transfigurarea viitoare a acestui neam, fiindcă pierdut va fi el însuşi. Nu înţeleg cum există oameni cari dorm liniştiţi după ce se gândesc la exis­tenţa subterană a unui popor persecutat, la secolele de întunerec, de groază şi de io­băgie. Când văd Ardealul mi se desfăşoară o configuraţie plastică a unor dureri mute, a unei drame închise şi înăbuşite, a unui timp fără istorie. O mie de ani într’o mono­tonie sub-istorică, o mie de ani, ca o multiplicare monstruoasă a unui moment, a unui singur moment. Spectacolul invariabil al persecuţiei îmi dă fioruri reci; căci mă înspăi­mântă o dramă cu un singur motiv. Aceiaşi lipsă de libertate şi în celelalte provincii; numai că variaţiile peisajului dau iluzia unui joc istoric.

Îmi place ‘n clipele de tristeţe să măresc intensitatea acestora, lunecând spre depăr­tările neamului românesc şi să mă chinuesc scufundat în durerile lui. Iubesc blestemele aruncate dealungul veacurilor de acest popor şi mă ‘nfioară resemnarea, gemetele şi toate jelaniile consumate ‘n umbră.

Nu aveţi momente când auziţi trecutul nostru, când tot ce a trăit acest neam se actualizează în voi şi se subtilizează într’o muzică de monotone lungimi orientale, în tărăgăneala melancolică a melodiilor noastre populare? Nu vă arde uneori ca o otravă concentrată toată seria umilinţelor îndurate şi nu troznesc în voi toate dorinţele de răz­ bunare, acumulate în sute de ani?
(more…)

România Mare

Ziua de 1 Decembrie

Ziua unirii dezrobirii, ziua învierii neamului românesc.
Zi mare. Cea mai mare şi mai dorită zi a istoriei noastre.

In această zi, lanţurile cari ne ţineau în robie, s’au sfărmat, noaptea s’a prăbuşit şi lumină de sărbătoare s’a revărsat peste pământul dintre Nistru şi Tisa.

In ziua de 1 Dec. 1918, mulţimea nenumărată a Valahilor – adunaţi pe pământul sfinţit de sângele ce a ţâşnit din trupurile chinuite şi frânte pe roată a mucenicilor Horea şi Cloşca în cetatea dela Alba-Iulia — a isbucnit într’un singur glas, ce s’a ridicat spre cer, în vuet vijelios şi puternic, cerând odată şi pentru tot­deauna: Unirea pe veci a Ardealului cu ţara mamă…

Pentru izbânda ei s’au stins sute de generaţii, întrezărind în clipa din urmă, sărbătoarea unirii tuturor românilor.

Ziua de 1 Decembrie este ziua tuturor aşteptărilor şi a tutu­ror biruinţelor româneşti.

De aceea sărbătorirea acestei zile este şi va fi veşnic o da­torie de onoare, pe care nu trebuie s’o uite nimeni, nici într’o împrejurare şi pentru nici un motiv…

♦

Viaţa noastră de glorie şi de lumină începe dela 1 Decem­brie 1918. De atunci există România-Mare.
(more…)

Revista “Gând Românesc”. Director: Ion Chinezu

Există vremuri în care istoria ne integrează în fiinţa ei oarecum fără voia noastră şi ni se impune ca o poruncă mai tare şi mai presus de noi. O astfel de perioadă a fost pentru Români vremea pregăti­toare şi înfăptuitoare a Unirii. Părtaşii generaţiei de atunci şi-au gă­sit rostul în mersul însuşi al istoriei naţionale, evenimentele i-au prins întregitor şi i-au aşezat la posturi după nevoi obiective. Există însă vremuri în care istoria ne cheamă, dar nu ne porunceşte, în care insul se simte slobod şi fără de răspundere, în care integrarea în istorie trebue să pornească, organizată şi voită, chiar din partea noa­stră. O astfel de perioadă este vremea dela Unire încoace. Generaţia de după Unire nu-şi află rostul prin simpla ei aşezare în istorie, cu toate că acest rost există. Constrângerea astăzi este mai mică, misiu­nile mai puţin grabnice, încât generaţia noastră poate să creadă că e liberă să aleagă drumul spinos al istoriei, dar se poate tot atât de bine mulţumi cu ce i-au lăsat înaintaşii. Cu alte cuvinte, că poate să-şi caute un rost în istorie, dar poate şi să trăiască alături, să producă sau să consume. Mai presus de putinţe stau însă datoriile. In lumina acestora trebue cercetată orice situare în istorie. Căci însemnat nu e ceeace este, ci ceea ce ar trebui să fie. In toate faptele omeneşti în­tâietatea o deţine idealul etic.

(more…)

Coperta revistei

♦ “RÂNDUIALA” (arhivă de gând si faptă românească). Director: Dumitru C. Amzăr. Anul I, Nr. 1, Ianuarie – Martie 1935, Bucuresti. Apariție trimestrială. Această revistă de nou duh românesc a numărat printre redactorii ei nume dintre cele mai cunoscute: Ernest Bernea, Radu Gyr, Ion I. Ionică, Eugen I. Ionică, Ion Samarineanu, Ion Covrig-Nonea, Vasile Băncilă, Haig Acterian, V. P. Gârcineanu, Lucian Blaga, Mihail Polihroniade, Aron Cotrus, Pr. Ion Dumitrescu-Borsa, Iulian Vesper, Dinu Buzdugan, Dimitrie Cuclin, Horia Ursu, Gheorghe Brânzănescu, Nicolae Crisan, s.a. Coperta revistei: Mac Constantinescu. Gravuri si desene: Al. Bassarab, Rudolf Rybiczka. “În planul de lucru al revistei vin întâi cercetările privitoare la problemele cugetului si vieții românesti, de azi si din trecut; urmează apoi înfățisări de oameni si locuri, în care suflul vieții noastre s’a ‘ntrupat în chipuri si icoane de nestearsă recunostință si de nepieritor îndemn pentru vremurile următoare; iar în al treilea rând, cronica îsi propune să judece locurile si întâmplările vieții de azi după nevoile acestei vieți si după măsura în care sforțările ei isbutesc să fie adevărate înfăptuiri românesti” – ne lămureste redacția în rândurile de deschidere cu titlul “O arhivă de gând si faptă românească”. “Gând si Cuvânt” se intitulează cercetarea directorului revistei Dumitru C. Amzăr, “gânduri închinate în dragoste si recunostință profesorului Nae Ionescu din partea fostului elev”, tratând legătura “dintre gând si cuvânt cu specială privire la limba si cugetarea românească”, pornind dela Gheorghe Lazăr ca prim profesor român de filosofie, la semnalele de alarmă pe care le adresa Titu Maiorescu cu privire la tinerii filosofi români si importul de cuvinte străine tot mai pronunțat din lucrările acestora, împrumut sau “rătăciri” deloc benefice “complexului de înțelesuri si de simțiri” (Maiorescu) “după firea cugetului si graiului românesc” – cum remarcă autorul – si până la Nae Ionescu, după care tineretul de azi “trebue să-si creieze singur cadrul de lucru, perspectivele si ‘formulele’ sintetice de care are nevoe pentru a-si putea orienta munca de cercetare”. (more…)

“cine va opri odată iureşul               ce pustieşte Maramureşul ?!…”

tâlhari miliardari,
veniţi de-aiure
cu toane de ‘mpăraţi ne’ncoronaţi
ne smulg pădure după pădure
cu-arginţi blestemaţi…
găsesc pe-aicea mişelnici prieteni
şi, cu pofte mari,
intră’n codrii noştri de cetini,
de fagi şi stejari…

rumânul, cu grele şi ştirbe securi,
se stinge’n adânc de păduri,
stors de puteri, aşteptarnic, flămând,
copaci străvechi isbind, doborînd…

şi din codrul ce’ntruna se răreşte,
. . . . . . . . . nu se mai iveşte
. . . . . . . . . . . . haiduceşte
a lui Dragoş-Vodă umbră ‘mpărătească –
Maramureşul să-l sguduie şi să-l trezească…
tâlharul străin, despotic, nevăzut,
ţine ‘n ghiarele de fier acest ţinut…
cu pumnii-i de aur, ce deschid orice uşi,
(more…)

C Ă P I T A N U L – gravură de Al.Bassarab

Rămas în mintea tuturor ca un simbol, ca un stindard în acţiunea pozitivă ce abia începe, Corneliu Zelea Codreanu, „Căpitanul”, era om călăuzit cu sfinţenie de un crez care pentru el însemna o religie dinamică, în stare să facă să domnească dreptatea în ţara românească. Il frământa gândul ca singur meritul să conducă legea să fie stăpână pe deplin în acţiunile româneşti şi toţi românii să se bucure de un trai cât mai bun şi mai străin de făţărnicie.

Înalt şi voinic, chipeş la înfăţişare, cu trăsăturile hotărâte ale omului pentru care o năzuinţă în slujba neamului nu poate fi zădărnicie, oricât de îndepărtată s’ar întrezări aducerea ei la îndeplinire, „Căpitanul” părea totuşi mai tânăr, cu toată asprimea bărbătească a unei îngândurări ce-l făcea să întrevadă biruinţa de dincolo de fiinţa lui. Era şi firesc, ţinând seamă că la capătul unor groaznice suferinţi, alesul vedea sclipind neşovăelnică raza unui ideal pentru care s’a jertfit alături de atâţia legionari, floarea intelectualităţii şi energiei româneşti, răsărită în brazda simţirii curate şi a iubirii de ţară.

In orbirea lui, despotismul n’a ştiut un lucru, atunci când semăna desnădejdea şi moartea în rândurile legionarilor, că o idee generoasă nu poate fi înăbuşită prin mijloace josnice şi inchizitoriale, că sângele celor nevinovaţi constitue cea mai puternică afirmare a unui crez pornit din mistica iubirii de neam.
Revista “Cele Trei Crişuri”, Anul XXI, Nr. 9-10, Sept.-Oct. 1940
(more…)

“Învătământul trebue să fie preocuparea de căpetenie, pentru că numai prin el vom putea realiza acel om de care ţara are nevoe…”

Dezastrul complet la care-a ajuns Învăţământul nostru de Stat prin teoreticianizarea lui la maxi­mum în scopul ca românii să fie îndepărtaţi din ocupaţiile practice, care ne-au produs mari goluri în economia ţării, care ne-a atras o invaziune de streini, cât şi îndepăr­tarea femeii din cămin cu scopul distrugerii familiei pentru a se în­scăuna evreii, este opera diabolică a marxismului şi a masoneriei.
Aşa se explică desperarea tinere­tului nostru studios, rămas sărac, muritor de foame şi fără nici o per­spectivă de viitor într’o ţară atât de bogată ca a noastră.
Deaceea se impune nu o reformă, ca toate reformele în Învăţământul nostru naţional — ci o adevărată re­voluţie spirituală şi practică, care să ne dea un om nou, omul crea­tor de viaţă nouă, omul moral, de curaj şi de jertfă pentru familie, pentru ţară, pentru neam, omul care să-şi poată câştiga cinstit pâinea şi să-şi facă conştiincios datoria faţă de sine si faţă de semenii săi.
Această revoluţie presupune suprimarea a tot ce este vechi pentru a pune un sistem nou, bazat pe aspiraţiunile spirituale şi naţionale ca şi pe realităţile economice ale Statului. (more…)

P R E Z E N T !

Cu vrerea lui Dumnezeu, jertfa dela Majadahonda trebuia să se întâmple. România cea nouă, România marilor responsabilităţi morale trebuia să fie prezentă, prin vizionarii ei, transfiguraţi de sfânta nebunie a credinţii creştine şi naţionale, pe frontul unde lupta se dă între două lumi antipodice, între două principii contradictorii, între două concepţii de viaţă – între Dumnezeu şi satana.
Când un neam întreg, la capătul unor lupte milenare pentru apărarea fiinţei lui spirituale împotriva tuturor desfigurărilor, începe să-şi adune sufletul, să-şi mobilizeze eroismul şi să-şi arunce toată energia într’o luptă de salvare, în lupta pentru păstrarea moştenirii creştine care a fost mândria noastră ca neam, în lupta pentru păstrarea chipului creştin al sufletului nostru asaltat, acum, cu disperare, de ucigaşul de la răsărit, – este cu neputinţă să nu izbândească.
Oamenii au căzut; dar arhanghelii din ei au triumfat împotriva lui Lucifer. Trupurile lui Ion Moţa şi Vasile Marin sfinţite de cea mai curată jertfă pe care un om o poate aduce, în această lume, lui Dumnezeu, vor fi pavăză pământului în care se vor odihni. Mucenici ai lui Hristos, zid scump împotriva celor ce “clătinau aşezarea creştină a lumii”, jertfa voastră să ne fie îndemn şi poruncă: faţa la Hristos, pentru mântuirea neamului!
Pr. Grigorie CRISTESCU
Revista “Predania”, Bucureşti, 15 Fevruarie 1937
(more…)