Garda de Fier

“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 40, Sâmbătă 28 Septembrie 1940

“Noi avem doina. Doina, care, singură, restitue structura noastră epică, trecutul nostru eroic si sentimentul absolut al eposului românesc…”

A fost un gând bun acela de a se transmite la Radio, Duminică 22 Sept., la ora 3, în cadrul programului de închinare în amintirea martirilor legionari, acea partitură wagneriană din “Amurgul zeilor” în care ae cântă moartea eroului Siegfried. A
 fost bine inspirată conducerea
 societăţii de Radio difuziune; s’a
 simţit acolo prezenţa, priceperea 
şi intuiţia lui Nichifor Crainic.
 Este cea mai zguduitoare simfonie ce se poate auzi. Este argumentul epic pe care germanis
mul îl poate invoca, fără vorbă şi fără să mai fie nevoie de alte argumente, pentru a convinge, spontan, pe oricine de măretia mitologică din care rodeste existenta si viitorul acestui neam.  S’a mai spus de atâtea ori, desi fără să se înteleagă în mod real acest adevăr: că numai popoarele care au norocul să se nască si să crească în spiritual unei bogate mitologii, au destin si longevitate. In definitiv, ce trebue să întelegem prin destin national, dacă nu credinta pe care poporul o are într’o forţă supe­rioară efemerului, supranatura­lă, dar totuşi reală; care prin realitatea ei, îi asigură înfrânge­rea timpului şi contactul psihic cu absolutul, cu eternitatea. (more…)

“La flacăra chibritului, Vasile îl privi îngrozit pe omul întins la picioarele sale…”

“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 49, Sâmbătă 30 Noembrie 1940
Se lăsase noaptea, dar rumoarea din stradă încă nu se potoli­se. Ploua mărunt şi umbre mari coborîseră peste vechea clădire a universităţii. Intr’un cotlon dela eajul II se-aciuiase un greer; cine ştie ce aventură îl adusese până acolo, între rafturile colbăite ale bibliotecii seminarului de istoria filosofiei. Nourii apăsau ca nişte pumni uriaşi turlele Mitropoliei; frunzele castanilor de lângă biserica evanghelică se desprindeau una câte una, ca să cadă mânate de vânt — în bălţile din mijlocul străzii nepavate; câte-un strigăt din stradă ajungea slab la Vasile Dumşa, care se refugiase tocmai sus, pe treptele ce duceau în pod. Aerul stătut şi plin de praf avea iz as­pru de mucegaiu. (more…)

“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 50, Sâmbătă 7 Decembrie 1940
Cunoscuta concepţie a lui Förster despre libertatea prin disciplină a fost primită, după cum se ştie, cu îndoială, de şcoala burgheză. S’a spus îndeobşte că libertatea prin însăşi definiţia ei, implică si teoretic si practic, factorii opuşi disciplinei. Si cu aceasta, s’a crezut problema închisă, fără să se ţină seama, că se condamna o foarte serioasă concepţie, printr’un sofism.
In adevăr, a ajunge la concluzia că disciplina se opune libertăţii, înseamnă a lua acest din urmă ter­men în înţelesul său absolut, aşa cum îl foloseşte anarhismul. Dar într’o lume în care există o marcată diferenţiere de clase şi mai cu seamă o nemărturisită conştiinţă a nelibertăţii, a interpreta astfel no­ţiunea de libertate, înseamnă a te da după deget; a ignora cu vădită rea credinţă sensul practicei, pro­priei tale ideologii.
(more…)

…Ionel Moţa şi Vasile Marin au dus o luptă!… Cine luptă ştie că lupta întreţine, lupta hrăneşte, exaltează şi fericeşte numai în momentul supremului efort de completă dăruire. Completa dăruire le era chemarea. Viaţa ne este dela Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a dat-o nouă pentru noi. Adevăraţii creştini însă, întreaga lor viaţă lui Dumnezeu o dăruiesc şi cine-o dă lui Dumnezeu al lui Dumnezeu este.
Războiul creştinătăţii contra oştilor satanei, acolo departe pe meleaguri spaniole, a prilejuit acestor pravoslavnici martiri, momentul întregei regăsiri în Dumnezeu…
Amândoi aveau clară, foarte clară viziunea morţii. Moartea lor e sublimă. In afară de însăşi mişcarea reprezentată prin Căpitanul ei, s’a jertfit tot ce se putea jertfi mai mult! Cei ce-au dus o viaţă de lupte si jertfe continui au intrat în infinit. Divinul infinit i-a captivat şi în braţele lui s’au aruncat părăsind fraţi si părinţi, neveste şi copii. (more…)

Voi, oameni din afară care n’aţi cunoscut pe Moţa, nu vă ‘ncumetaţi să judecaţi în nici un fel fapta lui.
Voi aveţi în faţă un legionar mort eroic; dar cadavrul nu explică nimic! Nu-l mai torturaţi să-i smulgeţi secretul: era mult mai simplu să-l întelegeţi, trăind…
Cluburile politice s’au îmbulzit să exploateze această jertfă, înaintea căreia ar fi trebuit să amuţească, din decenţă. Dar în raport cu politica noastră, decenţa este o noţiune antinomică.
Moţa ne-a depăşit pe toţi. Afirmaţia nu conţine o hiperbolă comemorativă. Explic: nu numai prin sacrificiul suprem, ci prin viaţa lui, rectilignă şi pură şi prin fiinţa lui atât de înzestrată şi lovită din atâtea părţi.
O societate care nu suferă, îl proclamă pe toate tonurile, erou.
Moţa o cunoştea prea bine pentru a nu o dispreţui.
Radu BUDIŞTEANU
“Cuvântul Argeşului”, Anul II, Nr. 28-30, Piteşti, 1 Februarie 1937

Revista “Insemnări Sociologice”, Dir. Traian Brăileanu. Anul IV, Nr. 9, 1 Ianuarie 1941
Cînd cronicarii secolului de aur al umanismului au desgropat trecutul istoric, înscriindu-i slava si lumina, gîndul lor era însufleţit de ideia eroică a destinului latinităţii ortodoxe. Pe această linie a rasei au desăvîrsit cronicarii misiunea lor istorică.
Dar totodată învăţaţii timpului se pătrund de marele adevăr al unităţii tuturor Romînilor si tot mai mult creşte în constiinţa lor ideia latinităţii noastre. Udrişte Năsturel, Grigore Ureache, Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, si mulţi alti pînă la Dimitrie Cantemir au fost pătrunşi de acest mare adevăr. Lui Grigore Ureache îi aparţine celebra frază. “Romînii cîţi se află locuitori în Tara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramures, dela un loc cu Moldovenii si toţi dela Rîm se trag”. Deasemeni Mitropolitul Dosofteiu, autorul acelei opere poetice ce se numeşte Psaltirea în versuri, subliniază origina latină a Romînilor atunci cînd spune: “limba romînească de bun neam… se trage, de pe sînge rudă împărătească”. Nicolae Milescu spune si el: „în ce chip si mai jumătate din limba romînească luat dela Latini”.
Stolnicul Constantin Cantacuzino merge chiar mai departe decît predecesorii săi si spune: “Valahi, cum le zic ei, iar noi: Romînii, sunt adevăraţi Romani în credinţă si în bărbăţie… Insă Romîn nu înţeleg numai acestia de aici, ci şi din Ardeal, care încă şi mai neaoşi sunt şi Moldovenii si toţi cîţi într’altă parte se află”. (more…)

Revista “Insemnări Sociologice”, Director: Traian Brăileanu. Anul IV, Nr. 5, 1 Noemvrie 1940
Rîndurile acestea vor să aducă o contributie la limpezirea stărei noastre spirituale, – cîteva sugestii în legătură cu problema înfăptuirilor romînesti în domeniul artelor. O scurtă privire înapoă, pentru a găsi temelia pe care se va ridica spiritul nou, al artelor noastre, este necesară. Am avut artişti a căror operă a fost socotită cu atît mai artistică cu cît era mai “europeană”. O înjghebare în jurul „Ideii Europene”, revistă în jurul căreia se grupase, după războiul din 1916, multi oameni de cultură “europeană” – ceea ce însemna la acea dată: la pas
cu manifestările artistice occidentale – a fost foarte caracteristică pentru acel timp. Occidentul era imitat, pentru noi, în domeniul artistic la Franta, mai bine zis la oraşul zis Paris, care timp de -o sută de ani a fost centrul netăgăduit al artelor şi „Oraşul lumină”.
Nivelul cultural al unui artist era socotit în raport direct cu admiratia ce-o purta unui astru de mărimea întîia, cum erau pentru scriitori France sau Proust, pentru pictori Cezanne sau Picasso, căci arta franceză a grupat în jurul ei tot ceea ce-a avut gîndirea noastră mai subtil şi mai bun. Acest amestec de admiraţie pentru operele de artă franceze şi de recunoştintă pentru susţinerea cauzei noastre în războiu deveni curînd o dominatiune spirituală atît de puternică încît valorile romîneşti se socoteau cu metrul francez-european. De aceea, a fost posibil să avem manifestări artistice în cari influenta picturei franceze era atît de vizibilă încît vizitatorii aveau impresia că expozitia era una dintre cele din rue Bonaparte sau rue la Boetie, străzile galeriilor de artă din Paris. (more…)

(more…)

(more…)