Garda de Fier

Sunt oltean, sărac sunt şi haiduc,
Visuri scriu pe coajă de pădure ;
Toamna-mi ia şi frunza şi mă duc
Să mă culc cu stele’n foi de mure…

S’au topit, pe rând, în tihnă,
Zările pentru odihnă.

Trist, cu glasurile sumbre,
S’au întins tăceri şi umbre.

Peste umeri mari de cer
Trece-o boare de mister…

Din tăcerea de sub frunte
A irumpt isvor de munte.

Sub pleoapele închise
Cresc nestăvilite vise…

Şi spre zările din mine
Trec chervane de lumine…

Pentru cine ard făclii
Peste albe veşnicii ? (more…)

Dragostea ţi-o despleteşti, curată,
peste liniştile mele reci şi grave,
ca o salcie de vis cutremurată
peste-un iaz cu apele bolnave.

Camaradului Radu Gyr

Peste umeri iarna-i s’a urnit,
Pălăria veche-i ca o turlă,
Si întotdeauna ‘n asfinţit
Lupii anilor din tinereţe-i urlă.

Stă lângă icoane, spune rar
De Sângheorghe, lângă alba scară.
Calul scapără ‘n copite din amnar
De s’aprind făcliile de ceară.

Troiţa legionară dela Sâmbureşti

Peste astăzi, peste mâne,
trece Neamul mucenic,
peste vifor fără frâne,
peste freamăt venetic…
— Neamu’, unde-a stat, rămâne:
cremene pe plai voinic.

Trişte tremură, cernită,
Neam — izbit de veac barbar:
suflet sur de dinamită,
inimă de-azur şi jar —
frânt-ai pâne, ‘n plâns stropită,
cinei sfântului hotar.

Facla-şi poartă sumbru geniu:
drum Istoria ‘ntoarce iar,
Se cutremură mileniu.
Vii, martirii mii răsar.
— Trece astăzi, trece mâne….
— Neamul, unde-a stat, rămâne.
(more…)

De ce să’ncheie veacul cu litanii?
Cine-a răpus oştenii, căpitanii?
Ce duh a trâmbiţat a răsvrătire
şi pentru care vină-i pustiire?
Nevrednic neam şi-a sugrumat profeţii
şi-acum boceşte ruinele cetăţii?…

Arată zarul faţa-i dinspre moarte:
s’ardică vânturi tari din miazănoapte
şi pun în cumpeni apele cu carul;
noroade plâng şi Crai ascut hangerul.
De ropote se nărueşte drumul,
prin cinuri paşte flacăra şi fumul;
arhangheli taie zodiile’n săbii,
cârmacii trag limanele’n corăbii.

Se scoală morţii frământând în mână
bucăţi de cremene şi de ţărână:
proptesc pe temelii cetate dacă
cum n’a mai fost în ţara lor săracă…

Să se sfârşească veacul cu litanii:
aicea sunt oştenii, căpitanii…

Ion DORU
(more…)

*) Pentru aceastã fabulã şi cea următoare, autorul a avut să ‘ndure mult între anii 1933-1940.

“Dar, la nunta lor, sub soare,
N’au fost cerbi, nici căprioare”

Vulpea, la o sindrofie, pe covorul verde-al ierbii,
Cunoscând un cerb ferice, – Impărat peste toţi cerbii, –
L’a privit, ca o vicleană,
Cu-atât foc şi-atâta dor, –
Incât, cerbul din poiană
S’a’ndrăgit nebun de vulpe şi-a fost zis: – Poate să mor,
Adorata mea aleasă,
Ca să nu fii, lângă mine, peste cerbi Impărăteasă!…

Vulpea i-a răspuns în lacrămi, prin suspine’ntretăiate:
– Adorate Impărate,
Inima-mi, de tine plină, numai pentru tine bate!…
Du-mă’n brazii tăi, la munte,
Cerb frumos cu stea pe frunte,
Şi-ai să vezi că tot poporul cerbilor ce ţi-se’nchină
In a munţilor grădină,
Fericit peste măsură, va veni, săltând, să pună
Pe-a mea frunte nepătată cea mai fără preţ cunună,
(more…)

Straje neclintită…

Pentru Dumnezeu, pentru ţara lui
Legea este sfântă, grija orişicui,
Nu mai este vreme, nu vrem împrumut
Apărăm  cu cinste tot ce am avut.

Ne zâmbesc străinii hulpavi la hotar
Stropii cu otravă întind în pahar,
Copii îi adună de pe străzi, din case
Mame privesc jalea, plâng neputincioase.

Soarele nu-i soare, raze pârjolesc
S’a întins prea mult pustiul grotesc,
Bucăţi din ţarină s’au vândut bizar
Lacrimi, umilinţă, secetă, amar.

Până când se strânge lanţul umilinţei
Până când se întinde timpul neputinţei,
Până când cu toţii în genunchi vom sta
Până când, o Doamne, mai putem răbda?
(more…)

"Te vreau tăcut şi dârz, cu sigur pas..."

Nu vreau să plângi pământul ce în luptă
N’ai ştiut să-l ţii cu moartea, nici părtaş
Să chemi din Putna legendar arcaş
La bocet muieresc cu faţa suptă

Ci te înalţ, privind moşia ruptă,
Păstor proptit pe armă de ostaş.
Vezi sat cu sat, oraş după oraş,
Din turma ta duşmanul cum se’nfruptă.

Nu rob plecat sub jug şi sub cătuşe
Prea bucuros că zile i-au rămas,
Nici funerară urnă cu cenuşe.

Plugarule, ce ieşi după furtună,
Te vreau tăcut şi dârz, cu sigur pas
Trăgând sub cer o brazdă ce adună.
Ion PILLAT
Revista “Gândirea”, Anul XIX, Nr. 7, Septembrie 1940