Garda de Fier

Leru-i ler,^*)
La lină fântână,^**)
La lină fântână,
Leru-i ler,

La colț de grădină.
Unde iarba crește,
‘N patru se’mpletește,
‘Nocăit îmi este.
La poale de munte,
Cu iarba măruntă,
Unde-i dulce ара,
Unde Cerb s’adapă.
Tot Gheorghe Voinicu
Arcul șî-l luară,
După Cerb pleca.
Tot din vad în vad,
Tot din brad în brad,
Pânî-n hăt vâlcea,
La Cerb ajungea,
Unde Cerb stătea,
Stătea, rumega.
În ameze-și făcea…
Gheorghe mi-l zărea,
Arcul întindea,
La ochi mi-l lua
Șî bine-l potrivea.
Drept pe spata stangă
Pe Cerb să-l ajungă,
Ajungă, străpungă,
Drept la inimioară,
Unde Cerb să moară.
Cerb să blestemară;

* Refrenul se repetă după fiecare vers.
** Versul întîi (propriu-zis) al strofei se repetă de 2 ori.

– Urechiuși a mele,
Vedea-va-ș’ pustii,
Pustii și-aț’ rămas.
Voi n-aț’ auzitu,
Săgeata vuindu,
Vuind-vâjâindu,
Jos la inimioară,
Unde Cerb să moară?
Cerb să blestemară;
Ochișori ai mei,
Vedea-va-ș pustii,
Pustii ș-aț’ rămasu.
Voi ce mi-aț’ făcutu,
Di nu mi-ați văzutu,
Săgeata vinindu,
Vinind-vâjâindu,
Pe mine pălindu?
Voinicelul Gheorghe
Brâu-și discingea,
Cerbu’ mi-l lega,
În spate îl punea
Și cu Cerb pleca.
Prin sate-l purta,
Pe la hore de fete,
Cu flăcăi în cete,
Pe la gospodari,
Unde-s fete mari…
Toți de mi-l vedeau,
Pe Gheorghe-l cinsteau
Și mi-l fericeau:
– Să fii sănătosu,
Sănătos, voiosu,
Că ești voinic cu os!

Voie bună șî noroc în casa dumneavoastră!

Ies morții…
Sub bolta cu clopot a porții,
Sunt zece la număr
Și, umăr de umăr,
Se duc, câte doi, în coșciuge,
Fără mumă, fără popă, fără cruce.
Se duc împreună
Pe’ngheț și pe lună.

Din condică zece s’au șters,
Vărsați în univers,
Cu brațele puse domol
Pe pântecul gol.

Flămânzi, ei nu știu de foame
Și, țepeni, uitat-au de ger.
Răni vinete, semne infame,
Vor fi vindecate la cer.

Portarul în drum i-a oprit
Și-i numără’n boltă cu bățul.
Mort pare și calu’nlemnit
Și omul ce mânuie hățul.

Drum bun ! către groapa comună.
Țărâna vă fie mai bună
Ca domnii ce v’au osândit,
Ca preoții ce nu v’au citit.

Și băgați
De seamă, să nu vă încurcați.
Căci mâine seară, poate chiar diseară,
Pe la aprinsul stelelor de ceară,
Mai treceți odată
La judecată.

Tudor ARGHEZI

Ne vom întoarce într’o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se’ntorc din nori
Sau cum se’ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într’o zi…
Și cei de azi cu pașii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simți
Cum vom pătrunde’ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Ușori, ținându-ne de mâni,
Toți cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile’n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Și’n cântecul pe care și-l
Vor spune alții, după noi.

În zâmbetul ce va miji
Și’n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânță’n taina lor.

Noi, cei pierduți, re’ntorși din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne’napoiem și’n disperări,
Și’n răni ce’n piepturi se ascund.

Și’n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
În tot ce mâine, ca și ieri,
Va sângera sau va iubi.