“M’ai învătat, durere, ce e să ai o tară”. (A. Vlahută)
Cămin rămas departe, în zarea potopită
De flăcările unui vijelios blestem,
Cămin rămas departe, în tara cotropită,
Ce drag ne esti acuma, când nu te mai avem!
Răsai în alb sub dealul pe care cresc podgorii,
Pe lângă tine, drumuri aleargă’n sus si vin
Si-aduc cu ele, seara, din tarini muncitorii,
Când fumegi rotocoale spre ceruri, cald cămin.
Si tu le’nfăsuri truda cea zilnică’n velinte,
Ce par multicolore făsii de curcubeu,
Si-i culci în mângâierea străvechilor credinte,
Prin care stau de vorbă, si’n vis, cu Dumnezeu.
…Si’n seri, când focul vetrii cu volburile rosii
Se mistuia în jocuri de umbre pe păreti,
Cu’nfiorări de taină te’nsufleteau strămosii,
Din giulgiuri de legendă străluminând măreti.
Urca din fund de vremuri cărunta lor povată
Si ne-arăta cu mâna spre negresitul drum,
Pe unde vechi troite credinta lor ne’nvată
Si reci fântâni de piatră spun mila lor si-acum.
Azi, poate, pustiirea furtunilor barbare
A spulberat cenusa din sfărâmatul vas,
Cămin rămas departe; dar sufletul, pe care
Sorbitu-l-am din tine, acelas a rămas.
Si covârsind eroic durerea’ntregii natii,
Când se va’ntoarce iarăsi biruitor si viu
Ca Dumnezeu în clipa întâiei Lui creatii,
O tară de lumină crea-va din pustiu.
N. Crainic
