Garda de Fier

CUTIA TATEI...

DIFUZORUL…

…Cam de pe la sfârșitul anilor ’50 și până spre jumătatea anilor ’60, am reușit să avem și noi un aparat cu galene, un fel de receptor la care se putea asculta radioul București. În lumea de la țară, până și acestea erau o raritate, totuși, unchiul Ionel a reușit să-l procure și să-l pună în funcțiune. Căștile, sau galenele de care am amintit, erau susținute între ele de o bentiță metalică semicirculară, flexibilă, fiind prevăzute în ambele părți cu mici antene pentru optimizarea așezării pe cap, suplimentate de un fir care se introducea în aparatul propriu zis, prins rudimentar într’un cui de perete. Cred că era un singur post ce se putea asculta, dar și acesta cu multe scadențe în timpul audiției. Știu că unchiul Ionel instalase mai apoi între case, un fir mai lung cu rol de antenă pentru îmbunătățirea ascultării, fără rezultate pozitive dacă îmi aduc bine aminte.

Citeşte în continuare →

ELENA BAGDAD

La 22 Septembrie 1939 Elena Bagdad, grav bolnavă în sanatoriul TBC Bârnova, suferindă de opt luni, fu smulsă din patul de suferinţă şi dusă pe şoseaua Bârnova – Iaşi şi executată. Ajunsă în acel loc, îngenunche şi ridică o rugăciune către Dumnezeu. I se dădu ordin să se întoarcă cu spatele.

– De ce? întrebă ea.

– Ca să vă executăm.

Atunci toată se revoltă.

– Cum credeţi că unei legionare îi este frică de moarte? Să mă împuşcaţi din faţă, drept în inimă. Trageţi şi să nu vă tremure mâna.

Dar mâna jandarmului a tremurat. Cinci gloanţe nu o doborîră.

– Ce Dumnezeu, nu sunteţi în stare să trageţi? Vreţi să vă arăt eu cum se trage?

Plutonierul S., o brută care îi făcuse multe necazuri, luă arma şi o ucide cu trei gloanţe, stingând în pieptul ei strigătul: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”.

Ucisă mişeleşte, fu lăsată să moară pe şosea. Un pădurar o găseşte odihnindu-şi capul pe un braţ. La vederea fecioarei adormită în Domnul, se închină şi fugi. Fu îngropată noaptea, ghemuită, mai mult în picioare, la locul zis „Lotul Dumbrava”. În timpul nopţii câinii scurmară ţărâna. Dimineaţa ţăranii puseră pământ deasupra, ca să-i acopere creştetul capului. Bolnavii de la sanatoriu au numit-o „Sfânta Domnişoară prigonită”.

(Aristide Lefa – mărturie publicată în ziarul “Buna Vestire”, Septembrie 1940)

(fragment din lucrarea “Martirii ne veghează din ceruri”
vol I, de Nicolae Niță. Ed. Libertatea, Jax., 1997)

LUCIA GRECU

…O tragedie care îl zguduia și acum pe Radu, rămânându-i de-a lungul anilor întipărită în memorie, ca o imagine vie, se întâmplase la începutul anului 1939, în plină prigoană carlistă, pe vremea când întâlnirile cu frații lui de cruce aveau loc în mare secret în pădurea Băneasa de lângă București.

   Își amintea bine data: era aproape de patru și jumătate, în după amiaza zilei de Duminică, 5 Februarie. Tocmai restabilise legătura cu Comandamentul Legionar din prigoană și aflase că Lucia Grecu^*) din “Cetățuile de Fete” fusese arestată de Siguranță. Era nedumerit pentru că doar cu o săptămână înainte, o întâlnise și-i predase informațiile pe care le avea privind reorganizarea subterană, în clandestinitate, a cuiburilor și frățiilor de cruce. A fost o întâlnire scurtă, numai 5 minute, în tramvaiul 7. Trei stații, apoi ea a coborît la Mântuleasa, făcându-se nevăzută pe strada cu același nume. Măsurile de precauție erau extreme. Nu observase nimic suspect. Lucia cunoștea bine orașul și știa să se debaraseze de eventualii urmăritori, agenți ai Siguranței. Era o fire precaută și sursa cea mai importantă de informații a Comandamentului din prigoană în legăturile cu lumea legionară rămasă prin minune încă liberă. Centrul legionar București trebuia reactivat în taină și numai aceste legături secrete depindeau de reușită, în mijlocul miilor de agenți porniți la vânătoare de legionari sau, numai de suspecți  legionari!

Citeşte în continuare →

(fragment din lucrarea “Martirii ne veghează din ceruri”
vol I, de Nicolae Niță. Ed. Libertatea, Jax., 1997)

   …Câteva luni mai apoi, aflase de sfârșitul tragic al Nicoletei Nicolescu, Comandantă Legionară, Șefa Cetățuilor de Fete pe țară.

Nicoleta Nicolescu

Arestată împreună cu multe alte camarade din Cetățui în 1938, fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Poliției Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud.

Roata morții se învârtea sârguincios; vești tragice soseau din țara întreagă despre cei cuminecați în credința lor pe drumul cu Arhangheli.

Și, într’una din zilele lunii Iulie, vestea uciderii Nicoletei și cruzimile la care a fost supusă în ultimele clipe de viață ale ei, străbătu ca fulgerul toată suflarea românească. Secretul acestei tragedii, n’a putut fi păstrat. Până și brutele asasine s’au cutremurat de zelul de neînvins al credinței Nicoletei.

Într’o celulă dela subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelărește ca să i se ia viața grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii și schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, așa cum sperau ei. Încă mai respira și cuțitele negre banditești, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încăpățânat să rămână pe viața asta, încăpățânat să mai respire încă, până la ultimul strop de viață. Imagine dantescă de care gâzii cei fioroși s’au îngrozit… Aruncată apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeți și târnacoape îngropătoare de alte vieți tinere în pădurea Pantelimon, torționarii s’au îndreptat la celălalt capăt al orașului, pe șoseaua ce duce spre Giurgiu. La ieșire, trec mai multe răspântii și ajung după câțiva kilometri lângă pădurea Mierlari. În dreapta, pe un mic drumeag ce duce spre câmp, cu luminile stinse, duba este ascunsă în spatele unei liziere. Se făcuse întuneric de-acum. Este aruncată la pământ și sunt trase două cazmale. Cei doi agenți încep la repezeală să-i sape groapa în întuneric. Zece minute și, obosiți, se opresc să-și tragă suflarea. Sunt aproape gata! În tăcere, rezemați pe cozile cazmalelor, își aprind țigările, apoi se pun jos pe marginea gropii. Tainic și necreștin, actul în sine era macabru!… La câțiva metri, stins, se aude un scâncet de viață! Tresar amândoi în necrezare! Se ridică, cercetează trupul și se conving că “moarta” este încă în viață! Sinistrul tablou al sfârșitului – odată și pentru totdeauna – e luat tacit de canalii! Un minut poate, și un foc de pistol spinteca văzduhul în liniștea nopții:

– Nu moare mă! Nu moare!… Nu vrea să moară!…
Citeşte în continuare →

Ieri (21 Dec. 2021), am fost din nou blocat! Câte-au fost, Doamne? Nu le mai amintesc! Nu-i cazul! Protestul și lista semnatarilor am transmis-o factorilor decizionali de la platforma Facebook, căci despre aceasta e vorba. Nu sunt la prima interdicție (ei îi spun mai plastic “abatere”), numeroase postări fiind astfel șterse în mod abuziv și la bunul plac – chipurile ca rezultat al încălcării “standardului comunității”…

“Cenzura care dictează libera exprimare…”

Trăim într’o așa zisă “eră a corectitudinii”! Nu putem găsi un corespondent moral onorabil “erei” nou instituite care neglijează orice drept al opiniei sau al spiritului critic, și a nu aminti enorma și catastrofala greșeală a tech-institutorilor atotputernici care operează ca’n Codrul Vlăsiei, la adăpostul unor legi care le dă puterea să decidă în mod discreționar între bine și rău, între Adevărul realității istorice și Falsul care îngroapă în hău Istoria. Este cenzura care ne dictează libera exprimare, impune tuturor doar felul ei de a gândi și se ghidează după norme arbitrare care scot în relief un totalitarism desemnat îngrădirii oricărei cercetări și libertăți.
Citeşte în continuare →

“CASA VERDE” DIN BUCUREȘTI LA FINELE LUCRĂRILOR.

ÎN FAȚA “CASEI VERZI”: BASORELIEFUL DE LA INTRARE (AZI DISPĂRUT), EXECUTAT DE SCULPTORUL MAC CONSTANTINESCU.

Citeşte în continuare →

Orbit în ultimii ani ai vieții, a fost îngrijit cu mult devotament și dragoste de vara Tanța și de soțul ei, Costică, ajungând cu vârsta până aproape de centenar (97), în ciuda tuturor greutăților și nedreptăților pe care le-a avut de întâmpinat dela regim în tot cursul vieții…

“NENEA GUȚĂ”

A participat în cel de-al doilea război mondial împotriva comunismului și a înscris pagini de neasemuită vitejie cu “vânătorii lui de munte”, o epopee mișcătoare pe care ne-a transmis-o pe cale orală tuturor celor ce i-am fost aproape și ne-am bucurat de prezența lui, o istorie încă nescrisă care, odată cu plecarea lui la cer, se pierde și ea sub mantia tăcerii…

Am reținut totuși un episod dramatic pe care mi l-a povestit: trimis într’o noapte în misiune de recunoaștere înaintată spre liniile bolșevice, cu o patrulă formată din 12 soldați, se strecoară cu grije și ajunge în apropierea unui tranșeu. Nu sunt depistați! Așteaptă încordați! Sunt încleștați pe arme! În șoaptă, dela unul la altul, se transmite ordinul: “- La baionetă! Un singur prizonier…” Înaintează! Iată-i aproape de buza tranșeului: se năpustesc ca fulgerul. Zice: “- Eu am fost primul! M’am aruncat între ei ca năluca… Până să se dumirească bolșevicii, deja pusesem doi la pământ… O luptă înăbușită s’a încins: unii fugeau să-și apere viața, alții – noi – să le-o curme cât mai degrabă. Și n’a durat mult, că s’a auzit un foc, undeva mai în spate, în linia lor. Apoi, altele… Strig retragerea fără captură, și sărim afară din tranșeu. Cade lângă mine un camarad, Lițu, din Comana, doar ce fusese detașat la noi de două săptămâni, fără misiuni de luptă până atunci. Încerc să-l ridic… Lițu e mort! Se aud împușcături tot mai dese și tot mai aproape: ploaie de gloanțe mușcă pământul în jur! Când am ajuns la liniile noastre, mai eram șapte și… un prizonier rus! Am fost decorați cu ordin de zi pe unitate pentru acte de bravură!…”
Citeşte în continuare →

Am aflat, în anul de care abia ne-am despărțit, că eu nu mai sunt cetățean român încă din 1980, după fuga mea în străinătate. Carevasăzică, de 41 de ani, nu mai am cetățenie română, sunt doar un simplu străin, american; țara mea, în care m’am născut, în care am văzut lumina zilei și unde părinții m’au crescut cu greu, mi-a luat acest drept în chip samavolnic!

Subsemnatul

Aeroportul Otopeni:

“- Nu figurați ca cetățean român… Ați renunțat?

– Eu nu am renunțat niciodată!…

– Dovediți!

– Cum să dovedesc? Vorbesc românește, m’am născut la data de…, în…

– Nu, dom’le! Nu sunteți Român! Aici scrie că nu sunteți…

– Hmm… Cum dom’le, sunteți sigur de ce afirmați!?

– Hei, nici chiar așa, e clar… Așteptați puțin, încerc în altă bază și revin…

Se depărtează și intră pe o ușe laterală, “în spate”, la alte birouri de referință…

Sunt la câțiva pași de locul de fumat, după mai bine de 17-18 ore de zbor, și iată-mă într’o situație care se prelungește și mă irită peste măsură.
Citeşte în continuare →

Jeanne Moreau

Faimoasa actriță franceză Jeanne Moreau pe care am cunoscut-o în timpul când lucram la telex-ul revistei “Time” (Ianuarie, 1985 – Decembrie, 1987). Când i-am numit țara de unde provin, mi-a răspuns instinctiv: “Ionesco et Cioran, c’est ne pas?”…

La telex (aparținând departamentului operațional), se primeau depeșele transmise de agențiile de presă internaționale (Associated Press, Reuters, etc.) pe care le triam și distribuiam redactorilor revistei, respectiv departamentelor de “știri interne”, “știri internaționale”, ș.a.m.d. Am în posesie din această perioadă, mai multe documente primite atunci cu privire la Î. P. S. Episcopul Valerian Trifa conținând multe pagini în original, rezumate din nefericire doar la câteva rânduri laconice după aceea în paginile revistei și comentarii interpretative negative.

O felicitare regăsită după ani…

Revista apărea în 5 ediții continentale (Asia, Africa, etc.), și conținutul se finaliza cel mai târziu în cursul zilei de Joi, inclusiv coperta, dar care putea fi modificată în funcție de urgența evenimentelor politice survenite între timp până la tipărirea și expedierea ei în ultima zi a săptămânii, Duminică.

Revista “Newsweek”, competitoare (unde existau mai multe “cârtițe” demne de tot respectul), își avea și ea influența în deciziile de schimbare de ultimă oră, și viceversa.

Susan L. Blair (Copy Chief), mi-a înlesnit intrarea la revistă în Ianuarie 1985.

Mai multe amănunte, într’un volum viitor…

Străbunicul, ofițer în Armata Română (Artilerie), combatant în Războiul de Independență din 1877. În dreapta, străbunica, Maria Cristache (foto nedatată)…

Fotografia de față a stat ascunsă pe spatele unui tablou peste 40 ani, până la începutul anilor ’90 – după “revoluție” -, când unchiul meu, Niță Ionel, a reașezat-o cum se cuvine în ramă. Nu cunosc alte amănunte, în afară de motivația simplă pe care mi-a destăinuit-o chiar el la data respectivă: “- Să nu o găsească și să ne-o confiște comuniștii!…”

Unchiul s’a prăpădit peste câțiva ani, iar enigma încă nu am descifrat-o!

Se pare că au fost multe alte imagini care-au încăput pe mâinile autorităților la numeroasele percheziții ce s’au făcut familiei în anii ’50, fotografii pe care le doresc recuperate – atunci când voi căpăta accesul la dosarele mele și ale familiei – de la C.N.S.A.S.

Sabia străbunicului, a fost la rândul ei identificată și confiscată de autoritățile comuniste la perchezițiile succedate după arestarea mea, în Iunie 1977… Am descris episodul acesta într’un capitol (X) din vol. “În pădurea cu fiare sălbatice” intitulat “Acasă pentru… ‘percheziții’.