Garda de Fier

Prea plină de trudă, de umblet,
S’a cam stâlcit opinca mea,
Dar căuta-voi s’o dreg iară
Sărmană-i şi-o voi curăța!
                    *
Am curățat de cu-aseară.
Da, şi nojița şi obdeala,
Poate veni-va Niculae
Să-mi dea hodina, pentru Țară.

Poate!?
De-aş fi curat ca în pruncie
Un vis frumos eu aş visa
Cum Moşul vine pe-a mea prispă
Şi-ăst Dar mi’ar pune, El, în ea!

Poate!?
Noi ce purtăm obida şi opinca,
În suflet de am fi curați
Ar şti El, Moşul, să ne facă
Să ne iubim! Doar suntem frați!

Poate!?
Văzând cum noi, Talpă, Opincă,
Nu ne sfădim ci ne iubim,
Ar înălța Moşul o Rugă,
Spre Domnul, liberi ca să fim!

Poate!?
M’or înțelege (poate) Frații
Suflet şi-opinci să îşi primească.
Să’ntoarcă iară Domnul Fața
Spre-Opinci, spre Țara românească!

Citeşte în continuare →

țară a mea, cu brațe pustii,
de m’oi prăbuşi, într’o zi,
în vălmăşagul oarbei bătălii,
c’un glonț în frunte,
în piept
ori în rărunche, –
pe drumurile tale de peste mîine.
cin’va rămîne
să stea, printre fulgere, drept
şi neclintit ca un munte
strîmbătatea s’o ‘nfrunte
şi crîncen s’o ‘ngenunche?!

cin’va rămîne
cu gînd deslegat
de pat
şi de pîine
cu visul-uriaş curcubeu peste mîine
să te frămînte
să te’nfierbînte
şi ca un prooroc,
cu vorbe de foc,
sbuciumul surd, furtunos să ți-l cînte,
țară cu brațe frînte,
țara mea făr’de noroc?!

Lisabona
Aron COTRUŞ

– Din antologia de versuri legionare “De ici, de colo…” (vol. III), în curs de apariție. 

Medalion emis de Monetăria Națională (MN) în folosul “Ajutorului Legionar” (1940)

În anii copilăriei noastre, iarna era povestea cu moşul de zăpadă, cu iureşul de săniuțe şi clinchet de clopoței la telegari înaripați. Era nădejdea răcoroasă după o vară de toropeală, era belşugul unui Crăciun, cu colind răsplătit boereşte, cu revărsări de bucurie nestăpânită şi vise presărate cu fulgi de argint la căldura molcomă a căminului.
 Iarna copilăriei noastre a trecut fără grija zilei de mâine, căci fiecare dintre noi, dela cel mai bogat până la cel mai sărac, găsea la masă un codru de pâne pentru potolirea foamei şi un aşternut cald pentru odihnă.

Iarna aceasta care-şi arată colții, fugăreşte visele şi aşterne peste suflete plumbul unor copleşitoare tristeți.

Puterea unui destin crud a smuls din rosturile lor sute de mii de ființe nevinovate, cari îşi poartă amarul vieții aşteptând ajutorul frățesc. Desbrăcați şi flămânzi, în pragul acestei ierni mai duşmănoasă decât toate iernile vieții noastre, ei cer pâne şi căldură.

Din cei care şi-au părăsit căminurile, mulți nu şi-au putut afla încă rosturi, din pricina lipsei de lucru deoparte, iar de altă parte din cauza lipsei de înțelegere a multora dintre cei ce au, pot da şi nu dau. Citeşte în continuare →

“Reazimul nostru de totdeauna”

     Pentruca, într’adevăr, istoria unui neam să poată fi veşnică, nu se poate zidi decât pe cele mai sfinte jertfe, jertfe isvorîte din luptele cele mai înverşunate şi cele mai neînfricate.

     Istoria neamului nostru întreg, nu s’a scris decât cu lacrimi, dar, mai cu seamă, cu sângele din toate luptele celor 2000 de ani, mai mult decât la oricare alt popor. Iată dece astăzi, suntem îndreptățiți cu toții, tineri şi bătrâni, să constatăm că neamul acesta, bun, credincios lui Dumnezeu şi tradițiilor sale, nu va pieri, oricâte uragane vor mai încerca să treacă peste fruntea lui cu lumini de diamant, peste dârzenia lui dovedită, mai tare decât cremenea.
 Suntem poporul cu cea mai puternică vitalitate din lume, suntem, sufleteşte, cei mai hotărîți atunci când este vorba de viața şi prestigiul nostru ca neam.

     Dela începutul începutului, am reuşit să fim tari, viteji şi mândri de prezența noastră aci, la răspântia tuturor furtunilor, în vâltoarea tuturor nedreptăților aruncate în spatele nostru. Am răbdat, dar am ştiut să luptăm, am nădăjduit, căci niciodată n’am uitat căile şi legile lui Dumnezeu. De aci, adevărul că, prezența noastră în istorie va fi veşnică, fără sfârşit, pentrucă la temelia ei s’au zidit suflete şi nu vorbărie fățarnică, s’au cimentat suflete şi trupuri româneşti, din care s’a hrănit, a crescut şi a biruit credința cea nouă, nădejdea de totdeauna a neamului.

ELISABETA HENȚIU

“Gazeta Transilvaniei”, Braşov. Anul 103 (serie nouă), Nr. 104, 14 Decembrie 1940.

Colțul “Răzlețelor”

În cadrul Legiunei s‘a pornit pe drumul înfăptuirilor sănătoase, unde munca s‘a încadrat într’o ordine nouă, în aşa fel, încât raportul dintre indivizi de acelaşi sânge, cu aceleaşi năzuințe spre viitorul mai bun, va trebui să se reazeme în primul rând, pe acea dragoste desinteresată, păstrând-o cu pietate pentru toți cei mici şi slabi de către muncitoarele intelectuale. Apoi pe o supunere lipsită ca până acum de ambițiile mărunte, a camaradelor muncitoare.

Munca este socotită ca cel mai binecuvântat rod creat de Dumnezeu. Munca deci în – şi pentru Legiune, este şi va trebui să rămână pentru veşnicie cea mai desăvârşită operă de pace, de înfrățire şi totală înțelegere dintre indivizi. Ştim doară că înfrățirea prin munca comună a fost cea mai sublimă.

În afară de Legiune, Munca va fi ca şi până acum într’un continuu răsboi, isbindu-se mereu de aceleaşi teorii, cari n’au făcut decât să separe sufletul națiunei. Asta pentru că între muncitor şi clasa superioară a făcut serviciul de intermediar tot ce n‘a fost românesc, născându-se cum era şi firesc acea distanță de vederi şi înțelegere imediată; pe când în Legiune intelectualul prin noua lui misiune venind direct în contact cu muncitorul, neînțelegerea dispare, luând viață înfrățirea necesară. Citeşte în continuare →

„47 ani de lupte şi tot atâtea biserici”

Istoria neamului românesc a fost plină de lupte. Biruințe au însemnat victoriile lui Mircea cel Bătrân, biruință a fost epoca lui Ştefan cel Mare, — „47 ani de lupte şi tot atâtea biserici” spune cronicarul vremii. Tot biruință a fost Unirea cea sfântă şi dreaptă a lui Mihai Viteazul. Dar sângele martirilor Horia, Cloşca şi Crişan? Apoi strigătul de alarmă al neamului, strigăt ce-avea să trezească, gene­rația trecută, strigătul lui Avram lancu. Şi toți aceşti, pentru ce au luptat? V-ați întrebat, dragi muncitori, dece este presărată istoria cu vitejii?

Atunci, muncitor legionar şi nelegionar, întăreşte-ți credința, în fiecare clipă, în fiecare zi; controlează-te, ridică-te dârz împotriva profitorilor. Nu te lăsa rătă­cirii, nu-l părăsi nici pe cel lipsit de voință, pe cel ce stă în întuneric, slugă şi rob jidovilor.

Comunismul este arma periculoasă a câtorva ciocoi scăpătați, trântori ce şi-au risipit averile prin țări streine, cari se întorc aici, să prindă iar chiag, ajutați de jidovi. Şi toți aceştia n’au religie, n’au Dumnezeu. Citeşte în continuare →

— Observațiuni pe marginea celor ce se întâmplă în Spania —

“Stă îngrozită lumea creştină…”

Aproape de şase luni stă îngrozită lumea creştină în fața celor ce se întâmplă în Spania.

Nebunia bolşevică a întins pârjolul, jalea şi sălbăticia cea mai grozavă, asupra bietului popor spaniol.

Pe deasupra sângelui de frate, care curge din belşug acolo, din pricina anarhiei comuniste, care a otrăvit acest neam, înregistrăm acum fapte, pe care nici, cele mai inchiziționale şi păgâne vremuri nu le-au cunoscut vreodată. Numai geniul negru al lui Satan, reprezentat aici prin jidovimea bolşevizată, poate scorni asemenea lucruri. Cadavre de călugări şi călugărițe, scoase din liniştea odihnitoare a mormânturilor lor, pentru ca să fie batjocorite. — Preoți, călugări şi episcopi, împuşcați spânzurați şi omorîți în cele mai grozave chinuri. Oamenii, cari nu au altă vină, decât a nu simpatiza cu bestiile roşii — sunt scoşi din temnițe — stropiți cu benzină şi aprinşi de vii ca făcliile. — Aic
i se dărâmă cu ură şi cu furie drăcească Mănăstirile şi Bisericile.

Se distruge cu iudaică ticăloşie c r u c e a şi orice umbră de credință, şi culmea acestor profanări cari revoltă până la sânge, stă în strigătoarea la cer mârşăvenie, de a face din altarul unei sfinte Catedrale, closet!

Acesta este, sumar, aspectul hidos, pe care-l prezintă revoluția bolşevică din Spania, a cărui stâlp de susținere este aşa zisul ,,guvern legal” din Madrid!  Citeşte în continuare →

“Revolta noastră în fața unor asemenea blasfemii, ne îndeamnă să amintim făuritorilor şi mânuitorilor de legi ome­neşti, că Fiul lui Dumnezeu… este pe deasupra legilor noastre…”

Trăim vieața zilnică într’o atmosferă de atâta molatecă renunțare şi blazare, încât nici o faptă, ori cât de țipătoare ar fi — prin ticăloşia, gravitatea, sau importanța ei — nu ne mai trezeşte simțurile dormitânde.

Trăim într’un fel de moarte colectivă a virtu­ților, când vieața şi sănătoasele ei principii, capabile de reacțiune, de luptă şi îndreptare, s’au despărțit de agonizant, — masă de putreziciune şi păcat.

Într’o astfel de stare, desigur că trec multe fapte, asupra cărora atențiunea noastră ar trebui să se oprească mai mult, ele fiind adânc vorbitoare, pen­tru această stare de lucruri.

Un caz de acesta s’a întâmplat la Braşov. — După relatarea ziarului Universul, o statuie a Mân­tuitorului din firida Bisericei Sf. Anton a fost profanată cu „vopsea roşie, cu care a fost mânjită fața şi trupul lui Cristos”. După cercetările poliției a fost descoperit patronul atelierului, de unde s’a luat vop­seaua, un individ cu îndelungată activitate comu­nistă, Martin Köppf, şi arestat. El a negat orice ames­tec. „D. prim-procuror Radu Paşcu, neputând califica fapta decât contravenție, a fost nevoit să-l pună în libertate”.

Va să zică un comunist, luptător împotriva re­ligiei şi a ordinei legale din România, mergând cu îndrăzneala până în a-şi bate joc de statuia Mân­tuitorului nostru, este pus în libertate, fapta lui ne­putând fi calificată, decât contravenție.

Aşa cum un bețiv ar tulbura noaptea linistea cetățenilor, sau ar greşi cineva, care nu şi-a vizat un carnet oarecare la termen. Citeşte în continuare →

“Trăiască România”

Zice V. A. Urechia într’una din frumoasele Legende Române, că încă din anul 1865 se svonise în Ardeal, că profitând de situația grea în care avea să intre Aus­tria în răsboiu cu Prusia şi cu Italia, Românii vor trece Carpații pentru a-şi desrobi frații.

În 1866 Urechia, care venea prin Austria din Spania şi mergea să-şi vadă familia în Moldova la Tarcău, străbătu tot Ardealul dela Oradea Mare la Cheile Bicazului. Într’o zi, într’un sat „colo’n vale” trase în gazdă la „părinchele popa”, care-l primi creştineşte, urându-i bun sosit şi întrebându-l:

—„Domnul din Țeară?”

—„Sunt din România” îi răspunse Urechia.

— „No, că aşa zicem noi: din Țeară.

Şi apoi deodată părintele închise uşa, se uită pe fereastră în dreapta şi în stânga, şi apucând pe drumeț de mânecă, îl întrebă mai mult în şoapte:

— „Spune-mi, vin feciorii lui Vodă într’acoa? Urechia nu înțelese.

— „Feciorii lui Vodă ? Dar părinte, Vodă al nostru e tânăr, neînsurat. Poate vrei să vorbeşti de feciorii lui Cuza. Dar nu mai este dânsul Domn… şi-apoi, feciorii lui sunt micuți”.

Iar popa de colo:

— „No, că ştim noi că Domn este Măria Sa Carol I. Doară nu întreb eu de feciorii lui Vodă, ci de cătane. Aşa, rogu-te, spune-mi, nu vin cătanele româneşti într’acoa ?

Lui V. A. Urechia, care a fost un iubitor de neam şi de pământ, i se umplură ochii de lacrimi. Citeşte în continuare →