Garda de Fier

Palatul Mitropolitan din Cernăuți

Cu trunchierea inumană din 28 Iunie 1940, provincia dela Nord s’a încrestat îmbrobonată de sânge şi lacrimi în conştiința națiunii româneşti, iar gestul eliberator al soldatului român din 5 Iulie 1941 n’a făcut decât să şteargă acest chip cu aiasma vitejiei străbune, să-i purifice durerea, ridicând mândra Țară a fagilor, într’un neasemuit răsărit de soare din care nu va păli niciodată.

Un an, am urmărit cu inima strânsă, veştile ce puteau veni de peste hotar, şi multora din noi nu le-a căzut arma din mână dela retragerea fără sens din acea vară grozavă şi întunecată a sacrificiilor noastre. De, ce ne simțeam străini aici, pe străzile Bucureştilor, la Piatra-Neamț sau la Breaza, unde rosturi vremelnice ne-au purtat paşii, de ce privindu-ne în ochi îi simțeam lăcrimând fără să vrem şi de ce aceşti minunați munteni încer­cau zadarnic să-şi îndeplinească, fără adânci tresăriri, oficiile de gazdă?

Începeau vânturile toamnei şi desnădejdea abia se masca, involuntar, cu un zâmbet de conveniență, care arăta mai mult genurile în care ne prăbuşeam. Apoi veni iarna şi îngroziți de a nu cădea răpuşi definitiv, am crezut. O credință oarbă, imposibilă, într’o triumfală înviere, într’o atotcuprinzătoare justiție permanentă care veghea peste noi, păzindu-ne de moartea în întunerec. Ne-am scuturat şi ne-am pipăit. Trăiam; eram încă noi. Ne-am uitat în ochii prietenilor şi ai trecătorilor de pe stradă şi i-am văzut incendiați de aceeaşi credință. Ne-am gândit la viețile noastre şi am înțeles că ele mai puteau fi jertfite. Şi atunci ne-am bucurat. Ştiam că totul putea fi salvat şi viețile noastre puteau fi mântuite. Eram liberi, despovărați, de sarcina cine ştie căror blesteme. Ne gândeam surâzând că, poate în 1918,totul mersese prea uşor, că sângele românesc nu înroşise destul apa Prutului. Acum, eram gata. O ! ni-l vom da cu vârf şi îndesat, până la ultima suflare. Eram aşa de siguri de asta, că mângâiam zările şi timpul şi imploram stihiile să se desfăşoare cu un ceas mai de grabă. încă din Decemvrie, se ridica din truda mâinilor noastre, linia formidabilă de cazemate şi amestecându-se cu viforul şi trâmbele de zăpadă, ele creşteau fantomatic, una cu pământul» arătându-şi piepturile lucii, masive, de nebiruit. Presimțeam, însă, că nu vom avea nevoie de ele şi le priveam cu condescendență, ca pe nişte camarazi de ispravă, dar pe care ştii că trebue să-i laşi îndărăt. Citeşte în continuare →

“Dragoste, Blândețe, Mângâiere” – Desenul: Demian

„Plinătatea pe care o găsim în bunătate vine în primul rând în dragoste.

„Dragostea ne dă putința să trăim dincolo de noi, să trăim în altul sau altceva, să cuprindem totul. Dragostea ne dă putința să pătrundem adâncimi şi taine care altcum ne-ar rămâne pe veci închise. Răul este alungat, este topit prin forța sa pozitivă. Bunătatea vine cu dragostea şi trăirea în duh. Bunătatea creată din focul dragostei îmbracă tot ce atinge cu o lumină odihnitoare.

„În bunătate găsim blândețea. Omul bun este blând, adică are un suflet catifelat. Cine se apropie de omul bun, simte o plăcută senzație de căldură şi mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândețea este o completare firească a dragostei şi rod al acesteia. Mai puțin activă decât dragostea, blândețea în calmul ei nu este lipsită de putere creatoare, ci, dimpotrivă, într’o lume de protivnicie, blândețea vine ca un întăritor, ca o înseninare lacrimă luminată.

„Bunătatea, isvorâtă din dragoste şi trecând prin blândețe, se împlineşte în milă şi mângâiere. Mila înseamnă suferință la suferință, la suferința altuia. Mângâierea este acea stare lăuntrică legată de setea de mai bine în înțelesul luptei pentru alungarea răului şi a durerii, luptă fără frângere şi fără asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine, peste întunerecul care inundă. Mângâierea este un leac al cărei isvor stă în sufletul nostru şi prin care se săvârşeşte un act exterior de binefacere”.

Ernest BERNEA
Din eseul “Despre Bunătate”, revista “Însemnări Sociologice”, Anul IV, Nr. 2, 15 Septembrie 1940.

Madona

Mal de apă verde-vânătă, cu creasta de spumă lividă, venea asupra bărcii, balaur care vrea s’o înghită, împroşcând-o de departe cu bala stropilor amari. In groapa undei adânci, în găoacea jucăuşe a luntrii, cinci furnici omeneşti lopătau din răsputeri, cu ochii la peretele lichid care venea spre ei. O smucitură în sus: valul prinde pupa bărcii, înălțând-o spre cer… Un duş de spumă… Răsuflarea oprită reîncepe, în piepturile încleştate inimile bat iarăşi în ritm grăbit.

Nici de data aceasta n’a fost!

În barcă e apă de un lat de mână. Doi vâslaşi lasă lopețile şi, cu gălețile, svârlă grăbiți afară apa din fundul ei, apoi vâslesc iarăşi cu toții, în ritm frenetic. Ochii cârmaciului cărunt zăresc în depărtare malul cețos, unde se sparg malurile, cu furia fortunei. Pleoapele lui ude de ploae şi înlăcrimate de bătaia vântoasei clipesc nervos la fiecare fulgerare. Moşul îi îmbărbătează totuşi pe cei mai tineri:

— «Hai! Mai avem puțin. Țărmul e aproape».

Vântul îi smulge vorba din gură şi o sfârtecă de numai crâmpee vagi ajung la urechile lopătarilor. Dar au înțeles. Întorc o clipă chipurile crispate spre proră, cu o privire iute ascuțită şi vâslesc apoi voiniceşte. Citeşte în continuare →

Corneliu Zelea Codreanu

Neînfricat ca marea, ca Dunărea şi munții
Cu gându ‘mbrățişare cât Dacia străbună —
Pentru hainii țării te-ai ridicat: furtună
Şi ‘mpărătească țară aveau să vadă crunții.

Te pogorai din cronici, din fulger şi baladă
Şi ‘n pumnul Tău năvalnic se deşteptau străbunii
Şi se porneau vitejii sub semnele minunii
Şi tâlcuiau ereții ce nu puteau să vadă.

Atunci peste Ceahlăuri se abătură corbii,
Prin zările domneşti ne răstigneau avântul,
Cu litere de sânge s’a ‘ncondeiat pământul
Şi unde-au fost haiducii se ‘ncoronară orbii.

Ce neagră miazănoapte ți-a pregătit mormântul,
Ce horă de tâlhari batjocori învierea.
Ce slugi te căutară ca să-ți sugrume vrerea.
Dar fără de întoarceri, noi ți-am tot dus cuvântul.

De-acuma — peste vreme — te cântă orice fată;
În tulnicu ‘nserării te-aduni cu Apusenii,
Te duc în neapuneri flăcăii Cosânzenii
Şi-Ți prăznuim veleatul în țara luminată.

ION APOSTOL POPESCU

“Gazeta Transilvaniei”, Braşov. Anul 103, Nr. 106 (serie nouă), 25 Decembrie 1940.

Nicolae Niță – “De ici, de colo…”, vol. II. Ed. “Libertatea”, Jax., 2018

Prof. Simion Mehedinți

… Ne întâlnim iarăşi după o lungă despărțire. De patru ani n’am mai scris un rând la gazetă. De doi ani, n’am mai putut vorbi tineretului nici la Universitate, nici la Radio. — Cum au venit împrejurările nu e nevoie să vă mai spun…

“Epoca de pleavă”, cum a fost numită negru pe alb încă din Ianuarie 1936, e sfârşită.

Pleava s’a spulberat….

Mă bucur că putem sta de vorbă, sub această formă, dar ce amară bucurie! Să fie chemat un om cărunt, care ar fi dorit să treacă în pace seara vieţii, ca să povestească drumurile pe care le-a făcut altă dată, în Ţara acum pierdută.

Se poate o sarcină mai dureroasă?

La 23 Iunie, însărcinat de Marele
 Stat Major a spune câteva cuvinte în „Ora Armatei”, s’a nimerit să fiu cel din urmă Român care a mai putut vorbi oştirii întregi, pe când hotarele erau şi ele întregi. Iar peste patru zile a venit prăbuşirea. — Ni s’a smuls nu numai Basarabia, adică marginea dinspre Mare a Moldovei, dar şi toată Moldova dintre Prut şi Nistru, ba încă şi o parte a Moldovei dintre Prut şi Munţi, unde n’au stăpânit Muscalii de când e lumea lume.

Nici că se putea pentru mine o potrivire mai duşmănoasă a împrejurărilor. — Spusesem din vreme că părinţii noştri au ascultat „Cântarea României”, iar noi vom auzi „Plângerea României”… Dorisem mult să n’apuc zilele urgiei, dar nu-i după voia omului…

Acum, orice tânguire e de prisos. Rănile sunt răni. Sângele curge mereu, iar dacă vrem să nu pierim, singurul nostru gând trebue să fie acesta, cât mai repede să scoatem ţăpuşa înfiptă până aproape de inima ţării. Să ne pregătim ceas cu ceas pentru dimineaţa cea luminoasă, când soarele va răsări iarăşi peste întregul Ţărm românesc la Mare, şi va aduce un fior de bucurie peste întreaga Câmpie românească de la poalele Munţilor Apuseni. Citeşte în continuare →

BIRUINȚA LEGIUNII

     Se naşte din munții Făgăraşului, leagănul puterii româneşti şi casa lui Radu Negru. Inima Lui e soare, judecata palat. Duh din duhul Căpitanului, îi ține paloşul în mână şi trece cu el peste tăria veacului dac.


     Horia Sima a fost şi este Chematul.


     Horia Sima va fi şi este Comandantul.


     A trecut granițe în vremea când alții tremurau în casa lor.


     Purtând făclia curajului, a mers la semn prin viforul duşmăniilor, a trecut pieptiş prin prigoane, a pus în lanțuri Marea Prigoană.


     A trecut granițe în vremea când alții îşi păstrau avutul, rangul, lenea, lipsa de modestie şi belşugul de critică.


     Chip de erou, păstrează şi ne împrumută forța geto-dacă.


     Camarazi! Comandantul ne priveşte, ne măsoară cu privirea cu care ne măsura şi ne învăluia Căpitanul. El are sufletul bun, prea bun, sufletul plin, prea plin, sufletul cald ca şi Arhanghelii.
Citeşte în continuare →

ANTOLOGIE DE VERSURI LEGIONARE (Vol. II) – APĂSAȚI AICI – PDF

Citeşte în continuare →

Citeşte în continuare →