DECLINUL SĂRBĂTORII de Vasile Băncilă
Ideea de sărbătoare e o idee de organizare totală a existenţei. Fiindcă sărbătoarea e o horă gravă de comuniuni cu toată realitatea, cu toate aspectele ei necesare, posibile, imaginabile sau numai bănuite. E o comuniune cu transcendentul; e o comuniune cu natura cosmică; e o comuniune cu societatea; e chiar o comuniune cu lumea animală şi vegetală şi e, în sfârşit, o comuniune cu tine însuţi prin contenirea sau topirea contradicţiilor, decepţiilor, revendicărilor. Această comuniune se înfăptueşte în grade diferite, în raport cu autenticitatea trăirii sărbătorii, însă întotdeauna într’o direcţie precisă, care e chiar mersul spre sărbătoare. Sărbătoarea e însuşi principiul împărtăşaniei generalizate aplicată fastuos în lume. De aici decurg mai multe urmări, formând etica sufletului în sărbătoare. E, mai întâiu, un fel de anonimat personal, care e o participare a persoanei la taina existenţei generale şi totodată o potenţare armonioasă a persoanei prin izvorul de viaţă al generalului. E, apoi, o relativă stare de asceză, care admite chiar bucurii ale simţurilor, dar le dă o motivare, o sănătate şi un saţ firesc uşor realizabil, încât devin mai mult momente de prăznuire a duhului, iar corpul capătă oarecum rangul unui al doilea suflet. E, după aceea, un stil de monumentalitate discretă, plină de supleţe şi modestie, de pace profundă şi vioiciune ingenuă şi calmă. Căci participarea la liniile existenţiale ale generalului, la constituţia lui augustă, nu poate da decât linişte şi o umilă prestanţă largă. Tradiţia românească adevărată cunoaşte foarte bine acest soiu de monumentalitate, fiindcă el nu e altceva decât acea bărbătească şi suavă cuviinţă ţărănească, ce se explică deci în acest chip, ea fiind nu numai o morală în sensul obişnuit al cu vântului, ci şi o ontologie. În sfârşit, e un anume optimism, aşezat pe fundaţii ce nu se pot clinti şi are conştiinţa soartei, dramei şi “suferinţei vieţii”. Un optimism festiv, o jubilare adoratoare prin însăşi structura ei, fiindcă omul care trăeşte sărbătoarea e un om vital, în legătură chiar biologică cu puterea de viaţă a naturii, pe care, cu toată spiritualizarea şi în ciuda tuturor aparenţelor uneori contrare, n’a părăsit-o. Fiindcă îşi dă seama de plinătatea spirituală a realităţii, de prezenţa sensului providenţial în lucruri, lumea în care trăim nefiind un haos, ci o casă cu rost. Fiindcă asupra omului se apleacă şi îl însoţeşte această providenţă, dar mai ales pentrucă, indiferent de tine, te bucuri de această putere supremă pentru ea însăşi, pentrucă ea este, pentru simplul motiv că există.
Citeşte în continuare →
Înțelesul eroic al morții lui Moța de N. Petraşcu
Ion I. Moța
Anul morții lui Ion Moța si Vasile Marin a găsit clasa conducătoare românească pe drumul descompunerii definitive. De aceea reacțiunea ei a fost atât de anacronică si lipsită de înțelegere pentru lumea din mijlocul căreia s’au desprins cei doi eroi. Într’unii din reprezentanții politicianismului de atunci s’au trezit instinctele paterne si de familie peste care a trecut Moța în drumul lui spre biruință. În alții a răbufnit ura neîmpăcată împotriva lumii pe care a vestit-o Ion Moța, a pătimit pentru ea si la urmă a căzut cu fața la dusman, apărându-i viitorul. Însă marea massă a poporului românesc, până la cele din urmă străfunduri ale ei, a fost cutremurată de misterul morții eroice. Ea n’a încercat să-i înțeleagă acest mister, nici să-i deslege sensul lui simbolic, ci s’a oprit din drumul căutării de pâne si si-a plecat genunchii la pământ, în semn de mare pietate si de rugă pentru iertarea păcatelor celor dusi.
Deslegarea sensului morții lui Moța o dă testamentul lăsat de el si mai cu seamă marea linie a vieții lui. Citeşte în continuare →
Voi, Moța şi Marin
81 de ani dela jertfa Eroilor Moța – Marin la 13 Ianuarie 1937
Din cripta sfintelor tăceri
Voi! ce aţi murit pentru credință
În chinuri aspre şi dureri
Priviţi înspre a noastră biruință.
II.
De ce şedeţi şi nu veniţi
În hora Neamului român?
Vă cheamă fraţii cei iubiţi,
Scăpaţi din gura neamului păgân.
III.
Vă plânge astăzi ţara ‘ntreagă,
Brăzdată cu mormintele de fraţi;
Vă plâng copiii fără vlagă
Căci de vrăjmaşi sunt răzbunaţi.
IV.
Noi suntem singuri azi,
Dar duhul vostru ne veghează
Veniţi! Vă cheamă miile de brazi,
Vă cheamă astăzi ţara trează!
Gheorghe C. ROUĂ
Revista “Luceafărul”, Oct-Dec. 1940, Anul VI, Seria II, Nr. 11-12
NEAM AL MEU de Nicolae Novac
Neam al meu…
– cotruşiană –
Neam chinuit, scuipat, lovit,
Neam răstignit,
cine se mai apleacă
peste rănile tale sângerânde?
Flămânde
de dreptate îți ridici privirile spre cer
nădejdea ți-e mare, voința de fier!
Cât vezi cu ochii,
din hotar în hotar, numai morminte.
Tâlharii ți-au călcat casa,
copila, nevasta,
altarele şi moaştele sfinte,
ți-au luat pâinea de la gură,
boii şi plugul din bătătură…
O, simt cum creşte ‘n trupul tău
răzbunarea,
văd prăbuşindu-se
peste ucigaşii tăi Carpații,
văd înghițindu-i Marea
cea Neagră şi mare.
Fără milă, fără îndurare,
te văd scrâşnind, te văd lovind
şi întorcând uriaşa roată a destinului,
alungând de la vatră-ți
umbra blestemată a streinului…
Citeşte în continuare →
DESPRE UN MARŞ ŞI DESPRE UNIRE…
Dacia în timpul lui Decebal
Cred că nu există inimă de Român care să nu fi tresărit şi să nu zvâcnească la vederea coloanei celor două mii de oameni din ziua de 1 Ianuarie desfăşurată pe ambele maluri ale Prutului, unite simbolic cu un imens tricolor şi în strigătele îndurerate ale participanților care au ținut să reamintească un adevăr istoric de necontestat, şi anume că: “România n’a avut / Graniță la Prut!”.
Si chiar dacă unii au privit din confortul fotoliului şi al căldurii imaginile prezentate de posturile televiziunilor din România şi Basarabia, emoția unui astfel de moment istoric nu se poate să nu fi avut răsunet în taina inimii lor de Români, cu gândul la unirea pe care țara întreagă o aşteaptă cu atâta ardoare, pentru dreptatea noastră seculară asupra țarinelor bătătorite veacuri de-a rândul de opinca strămoşilor noştri şi, mai ales, de nedreptatea actuală a fruntariilor ce ne despart ca Români, de Români.
Da!, unirea pământurilor româneşti pentru care atâtea sute de mii de soldați şi-au închinat ultimele frânturi de viață în luptele de dezrobire, iar alte sute de mii de suflete şi ele pierite pentru dreapta lor statornicire de veacuri pe aceste meleaguri, deportați în adâncurile Siberiei care i-a înghițit în pântecele ei, nesățioasă de victime. Căci, drama pământurilor rupte de la sânul Țării s’a scris cu sânge, cu inimi zdrobite de neputință şi în durerea despărțirii fraților de acelaşi Neam, oropsiți şi umiliți sub crude şi nemiloase guvernări asupritoare.
Citeşte în continuare →
B U C O V I N A – SĂRBĂTORILE ÎN…
“Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate’n cer grămadă; –
“Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare
Ca fantasme albe plopii însirați se pierd în zare,
Si pe ‘ntinderea pustie, fără urme, fără drum
Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum”…
Astfel evoca Alecsandri, chincit în gura sobei, în conacul dela Mircesti, iarna copiilor gălăgiosi si veseli, pe care Cosbuc îi zugrăveste cu atâta vioiciune în neuitat sa “Iarna pe uliță”. E anotimpul săniusului, al zurgălăilor si al steluțelor de fulgi imaculați, pe care parcă mâini dalbe de îngeri îi cern spre pământ, culcus candid pentru pruncul Mântuitor al lumii.
Iarna, încărcată de griji pentru năpăstuiții soartei, e anotimpul bucuriei copilăresti, vrăjită de farmecul Crăciunului, împodobit de colinde, de steaua nasterii, de plugusorul Anului Nou, aducător de covrigi si gologani, de procesiunea Iordanului.
C O L I N D E . . .
Amintirea nostalgică ne poartă departe, din pragul Crăciunului de azi, spre văile natale rămase pierdute în miază noapte. Măgurile de făget – stejăris ale Cosminului dorm acum sub mantia de dantelă a chiciurei agățată de ramuri. Văile Ceahorului si-au îndulcit unduirea sub troienele de omăt. Peste căsuțele scunde, fumul se înalță azuriu în văzduhul sticlos de ger. E atâta pace si mulcomire, de parcă ar sti pământul că s’a pregătit ivirea printre muritori a Izbăvitorului, în chip de copil bucălat, născut în ieslele umilinței si mărirea nepieritoare a duhului mântuirii de păcate. Citeşte în continuare →
COLINDĂ DE CRĂCIUN
Sub doi meri şi sub doi peri,
Lerui Doamne, lerui ler,
Este-un pat închiițel.
Da’ pe pat cine-i culcat?
Domnul Christos împărat.
Da’ pe pat ce-i aşternut?
Scorțar negru mohorît,
Cu strâmțe până’n pământ.
Si la cap
Floare de mac,
La părete
Păun verde,
La picioare
Trei pistoale;
La marginea patului,
Coroana ‘mpăratului.
“Semne”, I, Nr. 9-10, Nov.-Dec. 1961, Paris
