Garda de Fier

„Săptămâna luminată”… Grafica: Demian

Dacă se aruncă o privire de ansamblu asupra istoriei vieţii vegetale şi animale pe pământ, de la alge şi bacterii şi de la protozoare până la omul alb, se poate vedea uşor că unui spor de diferenţiere lăuntrică îi corespunde, cel mai adesea, o acomodare la un spaţiu mai îndepărtat sau la un spaţiu mai diferenţiat. Chiar în cazurile contrare, cum ar fi exemplul algelor albastre, cari trăesc în mediuri foarte felurite, se poate spune că însăşi simplicitatea organismului respectiv transformă diversitatea exterioară într’un mediu omogen. Putinţa de acomodare la un spaţiu mare e dată sau de o enormă simplitate sau de o enormă diferenţiere, însă acomodarea nu se face în acelaş sens. În cazul dintâiu, e al acelora cari spun că viaţa a apărut întâia oară în mări, ar trebui să adăugăm că aceasta s’a întâmplat şi fiindcă apa marină garanta un mediu mai omogen. Păsările, pe de altă parte, cari călătoresc în ţări străine, fac aceasta tocmai pentru a-şi păstra mediul asemănător de viaţă. Omul în schimb, şi în special omul alb, e singura fiinţă care, din proprie iniţiativă şi prin puteri proprii, poate trăi pe tot globul, luând atitudine activă şi acomodându-se faţă de diversităţile întâlnite. Diferenţierea îi dă putinţa ubicuităţii. Ceeace e însă mai însemnat, e altceva. Omul nu numai că a luat în stăpânire tot spaţiul pământesc, nu numai că s’a acomodat la spaţiul ca atare, dar a trecut mai departe.

Citeşte în continuare →

Când vine vorba despre povestile de iubire, cei mai mulți dintre noi, cu oarecari înclinații literare, se gândesc, fără doar si poate, la povestea lui Romeo si Julieta, la povestea de iubire dintre Antonius si Cleopatra, sau, a Elenei din Troia, a lui Venus si Adonis si multe altele, înregistrate în mitologia si literatura universală.

Cei cu înclinații religioase, îsi zboară gândurile la povestea de iubire dintre Isac si Rebeca, la frumoasa moabită Ruth sau la Estera si încă multe altele, descrise în Vechiul Testament.

Toate acestea, sunt si rămân povesti, pentru cei ce vor să le creadă.

Cea mai mare, cea mai adevărată si mare poveste de iubire, a fost, este si va rămâne cea garantată de Domnul-Dumnezeul nostru, care a iubit atât de mult lumea, încât si-a dat la moarte pe propriul său fiu, Isus Christos, ca cine va crede în El, să nu moară, ci să aibe viață vesnică…

Aceasta a fost, este si va rămâne, în vecii-vecilor, cea mai frumoasă si adevărată POVESTE DE IUBIRE.

Nicolae NOVAC

♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦

De unde vei porni va fi mister…
Vor spune unii ca’ntr’o noapte’ntunecată
Te-ai coborât, învaluit în alb din cer;
Ca din pământ Te-ai înalțat, vesti-vor alții,
Cu ochii’nspăimântați, străbătători;
Vor crede cei ce nu vor cerceta,
Iar alții vor rămâne’n necrezare
Si nu vor pune crengi de sărbătoare
La poarta sufletului lor, când vor afla.

Tu vei porni întâi de undeva.
Sovăitor ca un străin si umilit,
Cu trupul tot acoperit,
Cu fulgerul din ochi învăluit.
Să nu trezesti mulțimea’n calea Ta;
Ci vei pasi ca un sărman îndurerat,
Prin praful si prin bulgării din drum,
Cu mersul greu al oamenilor de acum.

Te vei uita la holde, ca si ei,
Te vei opri la hanuri ca si ei,
Dar nu vei scoate grai din gura Ta;
Vei sta pe la răspântii cu fântâni,
Si’n taină doar – când nimeni n’o vedea –
Vei mângaia pe crestete copiii
Cu palidele-Ți mâini…

Citeşte în continuare →

Ce triste’s Pastile în acest an
Când dorurile pleacă în colind
În spre hotare prinse de dusman,
Unde nădejdiile candele aprind.

Ce triste’s Pastile!… au amuțit
Clopotnițele gurăse alt’dată
Si tot norodul parcă a murit
Sub apăsarea grea si blestemată.

Nu-i primăvar’acolo’n depărtări.
Livezile nu dau în promoroacă
Si toporasi, la margini de cărări,
Dumbrăvile’n albastru nu îmbracă.

Stăpână-i moartea peste câmp si sat
Si-un țintirim pe suflet moldovan…
Ce triste’s Pastile în acest an,
Când plânge’n larg ogorul nost’furat…

Si când în trup de frate răstignit
Pe’ncruciseri de leat, ca si’n trecut,
Durerea lunii geme nădusit
Si arde al Iudei nou sărut…

Privesc spre-acolo iar în viitor
Si văd cum bucuriile s’adun,
Când pentru neamul nostru acesta bun
Va învia Cristos biruitor.
D. IOV

♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦

Murind pe cruce să trudea
Să ție ochii’n sus spre soare,
Dar fruntea lui sângerătoare
Încet-încet spre piept cădea.
Iar mă-sa mâinile-si frângea,
Țipând de-odată: “Moare!”

Atunci veni un corb zburând
Cu crocnet spre Mântuitorul,
Deasupra Lui oprindu-si zborul
Da roate si țipa flămând.
Mario! Junghi e al tău gând
Si fulger ți-e fiorul!

Cu fața albă ca de var
Spre corb ea-si înălța cuvântul,
Izbind cu mâini întinse vântul
Spre el, dar le izbea’n zadar;
N’avea puteri, de mult amar,
Si n’o ținea pământul.

Atunci Hristos si-a ridicat
Spre corb privirea milei sale,
Si ochii-i s’au umplut de jale.
Un zâmbet trist i-a luminat
Din ochi pe chipu-i sângerat,
Si-apoi privi la vale.
Citeşte în continuare →

Isus veni si’n casa mea’ntr’o seară:
– Era’ntr’un tainic si suav apus…
Si-am stat în casă singur cu Isus…
Si-afară era blonda primăvară.

Atunci mi-a spus cu vocea lui cea clară
Că oamenii sunt buni, desi l-au dus
Să-l bată’n cuie pe Golgota sus,
Fiind-că i-a iubit din cale-afară.

Si mi-a mai spus că poate fi iertat
Chiar Iuda ce-l vându c’un sărutat,
Ca să-si sporească cu treizeci, arginții.

Apoi, plecând, din prag mi-a spus că:
Comoara sufletului ca si-a minții
E să iubesti pentru-a putea ierta.
Mihail CODREANU

♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦

Iisus murea pe cruce. Sub arsița grozavã
Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii
Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii
Părea că varsă lavă.

Si chiar în clipa morții hulirã cărturarii
Cu fierea oțelită îl adăpau străjerii…
Râdea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Si-l ocărau tâlharii.

Zdrobită, la picioare-I zăcea plângând Maria
Si-adânc zbucnea blestemul din inima-i de mamă
Alături Magdalena, în lunga ei maramă,
Țipa văzând urgia.

Departe ucenicii priveau fără putere…
N’aveau decât să fugă în lumea cea pribeagă
Cu el se năruise nadejdea lor întreagă
Si fără mângâiere.

Târziu, porni mulțimea în pâlcuri spre cetate
Pe drumurile’nguste cu lespezi pardosite
Trecură fariseii cu fețele smerite
Si bărbile-argintate.

Măslini fără de frunze dormeau mocnind pe coaste
În vale, ca’ntr’o pâclã, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul morții dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.

Vasile VOICULESCU

♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ◊◊◊ ♦♦♦ ♦♦♦ ♦♦♦

Citeşte în continuare →

S’a stins uitat de toţi pe undeva
L-a plâns doar maica tristă şi bolnavă,
A’ngenunchiat uscată ‘n rugi de slavă,
Lângă-un coşciug uitat de toţi, cândva…

Groparii blestemat-au sărăcia
Şi preoţii o rugă’n sec au spus,
De sus o lacrimă a jucat străpuns
Şi-a ‘ndoliat, cernită, liturghia. . .

Mai multe săptămâni s’au scurs în şir
Şi doinele-au venit să cânte soare,
Copiii au ieşit în sărbătoare
Să ‘nsăileze flori în cimitir . . .

Uitat de lume şi de tinereţea lor,
Pe lespezi nici o floare, nici un semn,
Nici chiar inscripţie pe cruci de lemn
Să aibe-o mângâiere, călător…
C. PÂRLEA