Garda de Fier

“Să faci Căpitane o Țară, ca soarele sfânt de pe Cer!” – Ion I. Moța

         (eroilor Ion Moța şi Vasile Marin)
Îi văd pornind, doi vulturi, de pe creste,
Cu ochi de jar şi zborul de furtuni,
Spre țara unde iadul dă de veste
Că zvârle ‘n cer aprinsele-i genuni…

Din larg de veacuri, jertfa crucii este
Plătită doar de cei viteji şi buni…
Dar moartea lor preface-se’n poveste
Şi ei în stâlpi de flăcări…, în străbuni…

Şi încă două glasuri vor răzbate
Pământul nostru ‘n vremi învolburate…
Nu mai cădeți cu ochii în marame

Şi nu-i mai aşteptați cu-atâta dor
Şi, cât veți fi, voi nu-i mai plângeți, mame…
Ei sunt de-acum ai noştri-ai tuturor…
                            (1937)

Citeşte în continuare →

Aromânii din Dobrogea au scris o pagină eroică, dar sângeroasă, prin mişcarea de rezistenţă pe care au iniţiat-o şi au dus-o împotriva bolşevizării României. Cei care nu au fost ucişi pe loc au sfârşit în temniţele comuniste şi în coloniile Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Nicolae Fudulea în momentul predării Arhiva CNSAS

După instaurarea regimului comunist în România, prin armistiţiul încheiat la 12 septembrie 1944, la Moscova, între România şi Puterile Aliate (Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi Regatul Unit al Marii Britanii), care a permis ocuparea ţării de către Armata Roşie, în toată ţara s-au organizat mişcări de rezistenţă anticomunistă, care aveau ca scop pregătirea României pentru un eventual război între democraţiile occidentale şi URSS.

În teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, grupările anticomuniste erau conduse de Nicolae şi Dumitru Fudulea, în nordul Dobrogei, şi de Gogu Puiu, în sud. Lor li s-au adăugat Nicolae Ciolacu, care a condus mişcarea din centrul regiunii.
Citeşte în continuare →

Anul Vechi, proptit de-o rază
Sus pe cerul înstelat,
Parcă nimeni să nu-l vază,
Sta trist şi îngândurat:

– Toată lumea, văd, petrece
Ca să ies din calendar
Şi să plec în noaptea rece
Alungat cu foc şi-amar…

În jur, stele lucitoare
Mici şi mari, sclipind cunună,
Într’o parte, Luna mare
Mai că vrea ceva să-i spună:

– S’a dus anu’ – zice Luna,
Cu un zâmbet scris pe față,
– Ce faci Anule acuma
Şi ce gânduri te agață?
Citeşte în continuare →

   Clopotele vestesc pogorîre dintru cele de sus.
   Pe Iisus, cel în vecie mântuitor lumii, luminile îl poartă peste țările noastre de împărați şi ciobani.
   Îl primim în inimă, îngenunchiați în pulberea de aur a evlaviei.

SĂRBĂTORI FERICITE ! Foto © terradesign.ro

   O lume veche se pregăteşte de’nserare.
   Stele Crăciunului vestesc Răsărit plin.
   Ieslele odihnitoare de Mântuitor cuprind nădejdea lui Simeon.
   Uneori, oamenii au uitat semnele Cerului, dar până la sfârşit, lumina cea adevărată a biruit întotdeauna, alungând în peşteri damnate şerpii urii şi-ai păgâniei.
   Țările româneşti se deschid mântuirii.
   Iisus e printre noi!
   Codrii ardeleni, de vânjos gorun domnesc, plaiurile arboroşene, cu dulci coline colindătoare în frunzişul fagilor împrejmuitori de Putne, Dragomirne şi Sucevițe, Banatul cântecelor, Basarabia grâielor ca mătasa îngălbenită la soare, a hambarelor de belşug, Moldova – şi şesurile dunărene – toate acestea îs sub semn astăzi.
    Iisus e printre noi!
   Da, am îngenunchiat, şi inima ni-i deschisă pentru lumina cea mare.
Citeşte în continuare →

Ler flori dalbe, flori de măr…

Seară de ajun.
Seară înfiorată de cântecele care vestesc naşterea Mesiei, aducând la fiecare casă un cuvânt bun şi alungând pentru câteva zile nourii grijilor lumeşti, făcând loc în suflete, bucuriei creştine.
La casa cu fată de măritat s’au oprit acum colindătorii. În fața mesei cu daruri – colac de grâu curat, împodobit cu mere roşii, cu nuci aurite, şi iederă verde, flăcăii s’au împărțit în două cete şi colinda lor pare oficiere în fața altarului. Povestea minunată se țese din cuvinte simple cu sens adânc.

Daliană fată dalbă…

Vine marea turburată sfărmându-şi valurile de țărmuri stâncoase. În unde:

Duce lini, duce mălini
Si brazii din rădăcini,

printre ei înoată un bour sur cu coarnele aurite, purtând în ele

Leagăn verde de mătase
Împletit în vițe şase.

Dar în leagăn cine şade? E fata colindată ce coase şi chindeşeşte.
Citeşte în continuare →

Barba-i albă sloi de ghiață…

Barba-i albă sloi de ghiață
Vine bunul de la târg
Iar’ nepoții sar de sârg
Şi de el s ‘agață.
Toți de-avalma mi-l întreabă:
N’ai văzut pe Moş Crăciun?
Cum să nu! am să vă spun,
Dar’ să fiți de treabă
Pe departe mi-i apucă
Şi începe a-i iscodi
Fiecare ce-ar dori
Moş Crăciun s’aducă.
Cărți, păpuşi, ostaşi călare,
Cal de lemn! se ‘ntrec strigând.
Singură ‘ntr’un colț visând
Tace fata mare.
Bunul cătră ea se ‘ndreaptă
Pe sub barbă surâzând
Şi-o întreabă ‘ncet şi blând:
Puiul ce-mi aşteaptă?
Citeşte în continuare →

(COLINDĂ AUZITĂ ÎN CIUMEGHIU — BIHOR)

Naşterea lui Iisus

La ciulina¹) de fântână
Este-un rar de păcurar
Păcuraru fluera
Toate oile ‘nturna
Numai oaia cea mai mică
Sta în loc şi suspina
— Ce suspini tu oaia mea
— Da io cum n’oi suspina
C’am avut doi puişori
Şi i-a ‘nvăţat sburători.
Puişorii au sburat
Pe chemniţă la ‘mpărat
Şi i-au prins şi i-au legat
Şi ‘n chemniţă i-a băgat.

Puişorii s’au rugat
Să-i lese până ‘n ocol
Să vadă pe tata lor

Puişorii s’au rugat
Să-i lese până ‘n uliţă
Să vadă p’a lor măicuţă.

¹)____
– Stână.
“Crişul Negru”, Anul I, Nr. 3, Beiuş, Decembrie 1936
După fiecare vers urmează Flori d’alba de măr. Citeşte în continuare →

C O L I N D

Mă uitai în deal pă mare
florile dalbe,
tare vine-o corăbioară
florile dalbe
Corăbioara ce-mi aduce?
Şase jidovi d’ăi bătrâni,
cu bărbile pân la brâu.
Corăbioara-mi mai aduce
p’Isus Hristos mititel
mititel si ‘făşețel,
înfăşățel în flori de măr;
nu mi-l duce să mi-l crească
şi mi-l duce să-l muncească:
munca ‘ntâia ce-l muncise,
pahar d’amar îi dăduse;
munca doua ce-l muncise,
pă cruce mi-l răstignise,
cu piroane-l pironise.
Veniți Sfinți, veniți părinți
veniți din toate părțile,
citiți voi Sfinți pă cărți albe
cetiți Vineri şi Sâmbătă
Duminecă pân’la prânz.
Peatra ‘n patru s’a crăpat,
în slavă s’a înălțat.
Citeşte în continuare →

Colindăm, colindăm…

Noaptea svârle un prărunc
de nea; nămeţii au crescut;
colindele vestesc un prunc
nou născut.
— Domnului-Doamne.
In lumânări de-opaiţ şi ciob de seu
la căpătâiul micului lui Dumnezeu
veghează satul…
… s’a trezit
în faşa’ntâiului surâs…
Cântaţi !
— Hai Lerui – Doamne, hai. ..
Credinţele’ncălzesc firavul trup,
Zătoanele de mântuire se destup,
un val de bunătate s’a lăsat
peste văzduh şi peste sat
şi îngeri mici, cu-aripi de nea
au început a colinda:
— Doamne, dăi Domnului, Doamne…
Nădejde nouă’n suflet nou.
Ohabiţa 1935
Grigore Bugarin
Citeşte în continuare →