Astăzi, după distrugerea Monumentului Soldatului Confederat din Parcul Hemming (al cărui nume a fost între timp și el schimbat), “sculptura” pe care o vedeți i-a luat locul… Oricum și-ar dori stânga politică care ne conduce astăzi să cosmetizeze istoria, ea nu poate fi ștearsă de adevăr sau dată în lături!
Am mai scris în alte rânduri despre mania distrugerii monumentelor confederate din orașul nostru, Jacksonville, și nu numai. Mulți n’au înțeles mai nimic din cele descrise, cum nici “băștinașii” de pe-aici, interesați mai mult de îngurgitarea hrănii și programarea chermezelor în timpul liber din uichend. Și totuși, ar fi poate nedrept să facem o astfel de catalogare, mare parte dintre ei sunt pur și simplu timorați, înfricoșați de noile stări politice și metodele dictatoriale ale aparatului statal bolșevic care ne conduce. Respectul datorat strămoșilor a intrat de-acum pe linie moartă, în așteptarea unor vremuri mai bune… Un adevărat terorism de stat face ravagii pe meleagurile Americii, un fel de stalinism disimulat, zice-se a fi “pentru menținerea democrației”. Un fel de 1948 la noi în România, când se consolida noua societate comunistă, iar oamenii erau vânați și aruncați în închisori fără vină; asta, pentru cei care-și aduc aminte! Într’o închisoare din capitala țării noastre, Washington, mii de deținuți politici au luat locul infractorilor de rând, eliberați din motive de… echitate. Nu sunt doar niscai simpli borfași, cărora regimul le face amnistierea; din rândul lor fac parte spărgători de bănci cu antecedente în trecut (unele dintre acestea deosebit de grave), etc. O spunem doar în treacăt, pentru că în ultimii 3 ani judecătorii s’au înmulțit într’un ritm considerabil, mai puțin pe merite, și mult mai mult prin grija și grația puterii care ne conduce cu mână forte! Un angrenaj al falsei justiții care să proclame sentințe! Nu mai insist! Pentru cei intrați deja în amnezie, rândurile mele ar părea nelalocul lor! Așa o fi!… Tocăm spațiul (și nu e bine), chiar dacă s’ar merita comentate multe episoade de inechitate care se înregistrează zilnic împotriva oamenilor de rând, mai conservatori sau clarvăzători ai păstrării Constituției noastre sacre.
Dahlonega este locul primei mari goane a aurului din Statele Unite. În apropierea acestei localități din nord-vestul Georgiei, în 1828, cu douăzeci de ani înaintea goanei după aur din California, minerii au folosit o varietate de tehnici pentru a extrage aurul din munți. La început, aceștia puteau pur și simplu să culeagă pepite din pâraie, dar pe măsură ce aurul devenea mai rar, stilul de exploatare a fost schimbat. S’a început săpatul în stâncă, dar debitul de muncă era uriaș față de profitul dorit, ceea ce a dus la abandonarea minei.
După 75 de ani, în jurul anului 1880, mina a fost cumpărată de o familie din Kentucky, iar după câțiva ani de teste, s’a determinat că există vene de cuarț care conțin aur. Majoritatea nervurilor de cuarț care conțineau aur aveau o grosime medie de aproximativ 15 cm., altele ajungând până la grosimea de 30 cm. Zona în care mai multe vene extrem de mari “curgeau” împreună, formând o singură venă uriașă, a rămas până astăzi cunoscută ca una cu cele mai mari filoane de cuarț descoperite în lume care conțin aur. Imensul sistem de vene se îndrepta în jos, la un unghi de 45 de grade, apoi tot mai adânc sub pământ, ajungând sub pânza freatică.
Despre importanţa actului de unire cum şi semnificaţia lui profundă şi istorică în viaţa poporului român, s’a amintit în treacăt sau deloc pe-aici (Facebook)! Cu atâtea preocupări ale începutului de an, la propriu, mulți au fost depășiți de eveniment. Se cuvine, totuși, să arătăm în câteva rânduri însemnătatea acestui act.
Propusă mai întâi în cadrul adunării ad-hoc a Moldovei ca un proiect de rezoluţie de către Mihail Kogălniceanu la 7 Octombrie 1857, cuprinzând doleanţele românilor din Moldova prin care îşi exprimau ferm şi cu ardoare dorinţa de unire cu fraţii lor din Țara Românească într’un singur stat, unirea avea să se realizeze abia la 24 Ianuarie 1859 de Adunarea Deputaţilor din Bucureşti, la care dată Alexandru Ioan Cuza, într’un entuziasm şi o exaltare colectivă de nedescris, este ales Domn al Principatelor. Acest moment de profundă importanţă istorică, deschide larg calea eforturilor viitoare în direcţia înfăptuirii dezideratului major de creare a statului naţional unitar român, care se va cristaliza prin Marea Unire a tuturor provinciilor româneşti dela 1918.
Nu după mult timp dela unirea celor două principate, prin faptele de eroism şi vitejie ale dorobanţilor români în războiul dela 1877, este dobândită şi independenţa faţă de Poarta Otomană.
Ca aspect istoric, merită nuanţat şi etalat rolul primordial pe care Românii şi conducătorii lor dela acea vreme l-au avut în îndeplinirea măreţului eveniment, pecetluind cu mare curaj primul act spre concretizarea unirii tuturor Românilor, visul arzător şi de totdeauna al bravului voevod Mihai Viteazul.
Astăzi, 24 Ianuarie, se împlinesc 165 de ani de la Ziua Unirii Principatelor Române (Țara Românească și Moldova), sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. O zi de importanță deosebită și preludiu al Prea Dreptei Mari Uniri din 1918 de reîntregire națională. Și totuși, în sunetele fanfarei care ne răscolește toate fibrele ființei de mândrie sărbătorind actul istoric petrecut cu 165 de ani în urmă, uităm că trecem într’un nou an cu aceiași durere nestăpânită a despărțirii de frații rămași în afara fruntariilor naționale, Românii desțărați, cotropiți sau vânduți din interese meschine. Pecetea Românească se întinde până în oblâncurile Nistrului, și cu toate acestea, pământul Basarabiei (al zisei Republici Moldova de azi), încă lipsește de la trupul Țării-Mamă, părăsit și necontestat de sluții și miopii intereselor românești, la care se adaogă rușinosul act de oroare semnat ulterior fără nici o adjudecare, care-i ciuntește provinciile străbune Cahul, Ismail și Cetatea Albă în folosul unei țări străine. Un act de trădare – i-am spune noi – lăsat în plata Domnului de urmașii care au tot venit la conducerea României, din aceleași interese de care am amintit. O ciuntire fără precedent, fără capete tăiate, ascunsă; frații noștri din aceste provincii au rămas cu steagul la piept, cu învățăturile, cu tradițiile și obiceiurile moștenite de câteva milenii, și cu aceiași credință și speranță că într’o zi, bunul Dumnezeu se va îndura și de ei să le aducă un Ștefan miruitor, mesianic, cu paloș izbăvitor care să-i repună în drepturile lor pământești și românești. Suferința acestora se îngeamănă cu cea a fraților din Bucovina de Nord, minunata Țară a Fagilor, despărțită și ea prin rapt și cotropită de același stat, unde desnaționalizarea cunoaște de mulți ani o adevărată tragedie prin măsurile antiromânești adoptate. Nu am văzut proteste serioase din partea guvernului român împotriva acestor măsuri, nici demersuri sau eforturi legitime de contestare în vreun fel oarecare pentru aceste teritorii istorice; guvernanților, obosiți de goana nebună după agoniseli de toate cele, acest detaliu le pare puțin important! Dezonorantă atitudine! Iar faptul că nu am înregistrat nici o atitudine conciliantă serioasă nici pentru ceilalți frați de-ai noștri din Cadrilater, din Tribalia (sudul Dunării și Timoc) – răstigniți și surghiuniți continuu de autorități, unde nelegiuirile se țin lanț împotriva lor, înjosiți și îndepărtați de autorități – spune mult despre cei care ne conduc. Oare, nu vor să supere Uniunea!? Credem, ca Români, credem și susținem fără nici un echivoc alipirea tuturor pământurilor românești, înditruiți de înaintașii ce s’au jertfit pentru ele și au plătit eroic cu sângele lor! La Putna, fraților, plânge Ștefan Voevod!
Jurnalistul, corespondentul de război și fondatorul Asociației de Arte Populare din Cleveland, Theodore Andrica, a fost redactor la ziarul The Cleveland Press (rubrica Ethnic Nationalities – Naționalități Etnice) din 1927 până în 1973.
Teodor Andrica
Născut în satul românesc Radna din județul Arad la 9 August 1900, Teodor Andrica avea nouăsprezece ani când a emigrat în Statele Unite în 1920.
În primăvara anului 1927, Andrica a mers la departamentul editorial al ziarului The Cleveland Press pentru a înregistra o plângere la redactorul-șef Louis B. Seltzer. Andrica a subliniat că, deși comunitățile de imigranți din oraș reprezintă 60% din populația Clevelandului, ziarul a scris foarte puțin despre aceste comunități. Condamnați și dați deoparte ca „străini”, imigranții din Cleveland s’au simțit lipsiți de legături și de colaborările necesare pentru a se asimila. Andrica a subliniat că prezentarea unor rubrici de știri relevante pentru astfel de persoane lipsite de drepturi, ar îmbunătăți moralul și ar facilita integrarea.
Seltzer a fost de acord și l-a angajat pe Andrica ca „reporter etnic” al publicației. În următorii 46 de ani, până la pensionarea sa în 1973, Andrica a raportat evenimente importante din cartierele vibrante de imigranți ale orașului în rubricile sale „100 de ani de naționalități în Cleveland” și „În jurul lumii în Cleveland”. Andrica a scris și despre românii americani și comunitățile lor din Cleveland, studiu publicat inițial în 1977 de Cleveland State University sub tutela Departamentului de Studii Etnice (Cleveland Ethnic Heritage Studies).
Buna Vestire (număr comemorativ). Anul II, Nr. 262, Sâmbătă 15 Ianuarie 1938
Moța şi Marin au căzut, pentru Cruce şi pentru Legiune, departe de Patria lor, acolo unde «se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos». Au apărat Crucea acolo unde se lovea în Ea. Au dus sânge românesc, tânăr şi curat, pentru ca să-l verse întru răscumpărarea păcatelor care s’au aşezat în calea Mântuirii Neamului românesc. Au simțit în toată ființa lor că nu se vor mai întoarce. S’au gândit cu mult dor la cei de-acasă. Icoana copilaşilor i-a venit în minte lui Ion I. Moța atunci când se apropia ceasul morții. Chipul părinților, al mamelor şi al soțiilor, a venit să le mângâie fruntea, când venea deslegarea de cele pământene. Ionel Moța îşi auzea copilaşii cum îl strigă de departe: —Tăticule dragă, nu pleca! În firea lui de om s’a cutremurat. N’avea păcate personale de ispăşit. Tinerețea şi-a trăit-o în sbucium, în închisori, în primejdie de moarte. Alături de el, fratele de credință şi de moarte, Vasile Marin, şi-a adus aminte de toate. Şi el, Vasile Marin, cel care se veselea în fața primejdiei, a simțit sguduituri puternice în ceasul de cuminecare cu slava lui Dumnezeu.
«Până acum, Românii au separat prea mult istoria de cer. Din cauza suferințelor trecutului, ei s’au refugiat în absolutul cerului, în împărăția valorilor transcendentale, şi au relativizat istoria. Dovada acestei stări de spirit e mulțimea şi frumusețea mânăstirilor, cel mai însemnat tezaur al spiritualității noastre din trecut. Românii au ridicat mânăstiri şi schituri, metocuri şi troițe, dar n’au clădit palate şi oraşe. Fiindcă ei n’au crezut în permanența stărilor istorice. Mângâierea lor au fost natura largă, cosmosul şi mai ales cerul. Istoria era doar locul vicisitudinilor și trecătorului. Dar din cauza acestui absenteism istoric, noi am risca să fim astăzi distruşi. În epoca modernă, nu se mai poate face abstracție de istorie decât sub pedeapsa morții integrale. Sensul actual al vieții românești trebuie să fie deci luarea istoriei în serios prin împlântarea viguroasă în corpul ei tremurător a unor țărușe de absolut. Însă tocmai aceasta au făcut-o Moța și Marin! Ei au pus capăt atitudinii, după care istoria nu exista pentru noi ori era numai imperiul umbrelor. Moța și Marin au reabilitat istoria în ochii Românilor. Coborîrea absolutului pe pământ, fără a păgubi cerului, iată înțelesul faptei lor. Ei și ceilalți – șapte cruciați – au plecat, ca odinioară legendarul Ban Mărăcine și Spătarul Coman, să ducă expresia dârzeniei românești, care vrea să reia istoria în posesie, dându-i consistența marilor credințe. Moța și Marin au coborît deci în istoria românească ceva din absolutul, pe care până acum Românii îl rezervaseră aproape numai cerului. Ei au adus pe pământul istoriei românești permanențele transfigurate ale absoluturilor cerești. Acesta e tâlcul, pentru care ei participă la realitatea Arhanghelilor!»
«Nu dezerta! Pentrucă dezertare se chiamă faptul de a părăsi calea care porneşte din sătucul tău şi până la tine, pentru a te integra într’o viață artifcială în slujba instinctului de parvenire. Nu tânji după viața aceasta infernală a plăcerilor materiale care-ți torturează imaginația, îți perverteşte ființa şi te îndepărtează dela împlinirea datoriei față de ai tăi şi neam. Să ştii că viața aceasta nu e firească, să ştii că ne-au confecționat-o străinii de sângele şi de idealurile noastre. Să ştii că ea este pânza de păianjen pe care o țes duşmanii neamului pentru ca să te paralizeze pe tine şi pe cei de-o seamă cu tine. Să ştii că betonul armat al palatelor ce se ridică pădure, este frământat cu toată sudoarea neamului tău şi tot luxul acesta ofensator care circulă pe stradă şi în locuri de petrecere se face prin exploatarea muncii şi-a producției neamului tău. Să mai ştii că în vreme ce în centrul oraşului înstreinat chiue drăcesc răsfățul, la margine, în mahalalele care adăpostesc muncitorii adevărați, frați de-ai tăi veniți de pe la sate, se sbate în mizerie neagră o lume întreagă. Nu să ajungi «puternic» te pregăteşte, ci drept. Nu pentru binele tău să lupți şi să munceşti, ci pentru binele şi salvarea neamului tău. Nu singuratic, închis în turnul egoismului tău, ci înmănunchiat cu cei de-o seamă cu tine în slujba neamului, soldat viteaz în serviciul comandat al cauzei naționale. Se dă astăzi o luptă pe viață şi pe moarte între lumea veche şi legiunile tinere ale lumii noi. Deoparte cei cari şi-au uitat originile, şi-au renegat credințele, şi-au trădat încrederea pusă în ei, beneficiarii vieții materiale, de cealaltă parte oastea fără nume a tineretului, legiunile verzi ale încrederii în virtuțile neamului, vitejii care pregătesc o viață nouă în țară nouă, cu prețul libertății şi, de multe ori, al vieții lor. Păşeşte hotărît şi goneşte dela tine toată ispita şi toate puterile răului. Sfarmă cu pumn viguros plasa minciunii, alungă pofta de viață ieftină, ocoleşte mirajul şi artificialitatea vieții de stradă. Munceşte şi crede. Aminteşte-ți că eşti venit aci să îndrepți, nu să te pierzi. În tine şi în camarazii tăi se află sămânța lumii de mâine. Faceți-o să rodească prin muncă aprigă, prin jertfă şi prin lepădarea de sine. Neîncetat, îndârjit, cu puteri reînoite, în slujba aceleiaşi idei: neamul.»
(Vasile Marin – fragment din articolul «Înslujba Neamului», publicat în revista Cuvântul Studențesc din 20.XI.1935).
