"Fiecare
clipă de suferintă ne apropie de Hristos"
Iti
vine greu să îi spui bătrân, desi are 82 de ani. 
Fizic
nu arată de fel vârsta pe care o are, iar spiritul pare să-i fie vesnic
tânăr. In ciuda unei vieti agitate, presărată cu multă suferintă, Ilie
Tudor spune că tocmai durerea este cea care îl face pe om să ducă mai
departe lupta în viată. Mai mult decât atât, doljeanul de la Podari crede
că lungimea vietii este conditionată de o măsură care trebuie să existe
în tot ceea ce faci. In fiecare Duminică este nelipsit de la slujbă, căci
el este cel care conduce corul bisericii. Atunci când nu merge în sat, stă
acasă, la masa de lucru, si pune pe hârtie amintiri. „Unii spun că
amintirile sunt dureroase. Eu am învătat că din cele ce am trăit să nu
iau decât partea bună. Si apoi e bine stiut, orice clipă de suferintă ne
duce mai aproape de Hristos", îsi incepe povestea acela care a reusit
să înfrângă cel mai mare dusman al omului: propriile temeri. Născut si
crescut la Podari, într'o familie modestă, dar temătoare de Dumnezeu, Ilie
Tudor a deprins de mic copil iubirea pentru muzică. După ce a absolvit
scoala primară din localitate, Ilie merge la Craiova, unde face scoala de
cântăreti bisericesti. In acelasi timp urmează si un curs de bibliotecari.
Prima
amintire despre Căpitan
In
anul 1937, băiatul de atunci intră pentru prima oară în contact cu
Miscarea Legionară. „Făcuseră niste prăvălii ale lor, ale legionarilor.
Recrutau tineri asa ca mine, din toată tara, ca să ne facă ucenici sau
băieti de prăvălie. M-au luat si pe mine si asa m'am pomenit dus la
Bucuresti", îsi aduce aminte bărbatul. Din acel loc, merge la Eforie
Sud, unde urma să aiba loc o întâlnire a Miscării. „Eram vreo 70 de
copii din toată tara, da' multi din Oltenia, să stii. Pe Căpitan îl stiam
de prin ziare, dar de întâlnit l-am întâlnit o dată, de Sfântul Ilie.
Mă trimiseseră să iau o lubenită. Eu, mic de statură, mă chinuiam cu
papornita aia, când cineva din spate m-a întrebat dacă poate să mă ajute.
Am întors privirea si l-am văzut pentru prima dată", continuă nea
Ilie povestirea. Vine apoi vremea războiului: „Când am plecat pe front,
doar ce mă casatorisem. A fost greu, îti dai seama, să lasi sotia acasă si
să pleci".
Coleg
de celulă cu părintele Staniloaie
Intors
de pe front, Ilie se angajează în comună, ca sef al pazei la un santier. „De
aici mi s'a tras arestarea. Am angajat un tânăr, despre care nu stiam că este
ofiter de Securitate sub acoperire. Intr'o seara, m'am dus în control la
postul lui. Am intrat în cabană si l-am găsit cu pistolul pe masă. Ar fi
trebuit să îl denunt, dar mi-a fost mila de el, că era prea tânăr. Ziua
următoare m-au arestat ei pe mine", povesteste Ilie Tudor. Intemnitat
în
`58, doljeanul parcurge „traseul mortii", trecând, în sase ani de
detentie, prin patru penitenciare: Craiova, Gherla, Aiud si Colonia de muncă
Salcia. Perioada de detentie a petrecut-o cu „zâmbetul pe buze". „Era
cel mai important. Asta am învătat acolo. Comunistii te puteau juca în
picioare, asta nu te durea. Toti cei cu care am fost întemnitat primeau
bătaia râzând. Si asta îi enerva la culme pe comunisti. Nu puteau să ne
distrugă
spiritul, nu ne puteau ataca sufletul", îsi aduce aminte bărbatul.
Alături de nea Ilie, în temnitele de la Aiud s'au aflat nume mari ale
României:
Radu Gyr, Nichifor Crainic, printul Alexandru Ghica, Petre Tutea, părintele
Dumitru Staniloaie (acesta din urmă a fost coleg de celulă cu nea Ilie) si
multi, multi altii. „Despre Tutea tin minte că avea tot timpul un cuvânt
în
plus fată de ce spuneau gardienii. Cum se face că mai mereu îi enerva atât de
tare cu marile lui cuvinte, încât nu aveau ce să îi facă. Până la final,
îl
scoteau nebun." Toate amintirile celor sase ani de detentie au fost
scrise, după eliberare, în mai multe carti care poartă semnătura lui Ilie
Tudor. „La două luni o dată se făcea deratizare. Atunci ne strângeau pe toti
si ne băgau într'o sală mare, unde era numai ciment. Dormeam pe niste
rogojini umede. Tin minte că, în prima seara, a nimerit lângă mine
părintele Staniloaie.
Eu, cum eram mai tânar, i-am dat un cojoc să se învelească. L-a refuzat, mi-a
spus că trebuie să plec sănătos de acolo, că aveam copii de crescut. L-am luat
în brate ca să îl încălzesc", povesteste nea Ilie si ochii i se umezesc
pentru prima dată.
Ilie
Tudor: Un
prieten în întuneric
