Garda de Fier

VASILE PÂRVAN

A vorbi astãzi despre Vasile Pârvan este o datorie pentru cei ce înfruntã lumea si viata prin tãria spiritului lor. Acest om care s’a sfârsit atât de repede a avut totusi tãria de a lãsa o puternicã luminã în urmã. Si dacã existenta sa trupeascã a fost de micã duratã, lumina spiritului sãu va lumina multã vreme viitorul asa cum ea a biruit întunericul trecutului. A prinde întreaga sa fiintã spiritualã, a încerca sã faci accesibilã si altora, este a reda plastic, a sculpta într’un fel figura sa neobisnuitã. A vorbi însã despre Vasile Pârvan este foarte greu; greu pentrucã el nu a trãit vremea, în care sã-si poatã spune ultimul cuvânt, dar mai ales pentrucã a fost un om de-o viatã interioarã, bogatã si puternicã, un suflet de o rarã complexitate.
A fost un suflet de erou entuziast si profund, activ si iluminat, chinuit si dârz; de o dârjenie amarã; asprã, asemãnãtoare tragicilor eroi antici in impresionanta lor luptã cu destinul. In sufletul sãu era o adevãrata gamã de tonuri care se împleteau într’un întreg pe cât de armonios pe atât de viu.
Complexitatea si profunzimea sufletului sãu îl fãceau adesea de neînteles. In figura asprã, continuu concentratã se închideau laolaltã ratiunea si rigoarea omului de stiintã, cu profunzimea si tãria gândului despicãtor al filosofului, cu elanul puternic si înclinat liric al artistului. Dela tumultul interior, adesea nebulos, al unui vizionar romantic, el se înãlta pânã la linistea si seninatatea deplinã a aceluia ce oficiazã la altarul adevãrului, binelui si frumosului adevãrat. „Adevãrul in sine, dreptatea in sine, frumosul in sine, sunt senine si reci ca înaltul cerului” si pe acestea a voit el sã le atingã. Gândul lui Pârvan vibra bogat si frumos împodobit corintic, dar si simplu, linear, doric. Eruditul si omul de stiintã, filosoful si artistul s’au întâlnit într’o frumoasã colaborare in acest om de elitã. A le despãrti înseamna a nu pãtrunde in toatã amploarea ei aceastã superioarã existentã. Exceptional dotat, acest frãmântãtor de gânduri, acest singuratec, a încercat sã pãtrundã in cele mai adânci si intime cute ale sale, istoria si întreaga existentã, atât de enigmaticã, atât de ciudat a omului. De aceea el nu a ignorat nimic din ceeace este licãrire de spirit, din ceeace este atins de aceastã existentã omeneascã.
Istoria nationalã ca stiintã, fusese cu deosebitã strãlucire purtatã de înaintasi, asa cum nici o altã stiintã româneascã nu a fost purtatã. Cu Vasile Pârvan însã arheologia româneascã si in general istoria veche capãtã un adevãrat caracter stiintific. Calitãtile sale înãscute de om de stiintã, precum si înclinarea naturalã cãtre filosofie si artã, i-au dat largi poisibilitãti de întelegere pentru cursul istoric al soicietãtii omenesti cu tot ce a produs ea in decursul vremurilor. Dacã la acestea mai adaogãm serioasa sa pregãtire in diversele domenii ale spiritului gãsim in Pârvan cel mai indicat întelegãtor al fenomenelor istorice si întemeetor de stiintã româneascã.
Istoria omenirei având aspecte foarte variate, fenomenele ei fiind de o bogatã tesãturã intimã istoricul trebue sã stãpâneascã in mod necesar o exceptionalâ plutere de pãtrundere a tuturor manifestãrilor de viatã omeneascã. “Darul de a creea istoria generalã e principial conditionat de aceastã claritate si multilateralitate de suflet”. Vasile Pârvan a avut acest dar.
Ceeae însã constitue marea posibilitate de creatie in istorie este dubla putere de analizã si sintezã a fenomenelor, care in evolutia lor prezintã aspecte concrete accesibile unei directe pãtrunderi, dar si un curs adânc, nevãzut, ascuns observatiei noastre directe. Rostul istoricului este ca plecând dela cunoasterea primelor elemente sã purceadã la reconstituirea întregului in legãturile sale cele mai tãinuite. “Explicarea istoricã a evolutiei fenomenelor pleacã de obiceiu dela alte fenomene cari apar înrudite. Trebue însã pentru a nu gresi in concluzii, o analizã prealabilã foarte atentã si subtilã, a continutului spiritual al diferitolor fenomene care apar dupã aspecte înrudite, putând fi totusi in fond deosebite. Sunt in istorie însã fenomene pentru care nu gãsim decât la o anume distantã, o legãturã. Aceastã legãturã îndepãrtatã – adesea usor recunoscutã – trebue însã urmãritã. Si aici e greutatea. Cãci sunt si râuri subterane ale evolutiei istorice. Aici însã numai cu sinteza reconstructivã ne putem ajuta. Din fragmente aproape informe de gânduri si aspecte formale, din adâncimile divinatoare ale propriului suflet, trebue sã refacem ideal cursul râului ascuns, sã aruncãm pod peste prãpastia între douã proeminente bine definite”.
Vasile Pârvan a întrunit amândouã aceste calitãti si le-a întrunit într’o largã mãsurã. Calitãtile eruditului si ale cugetãtorului istoric întrunite in aceiasi personalitate, au creat opera monumentalã a adevãratului nostru om de stiintã. Continuu atent asupra detaliului istoric, asupra faptului mãrunt, dar totusi eloquent, el tinde catre sinteza superioarã. Bogatul material de eruditie nu constitue pentru Pârvan scopul in sine al cercetãrilar; cu o metodã vie si într’o viziune a întregului acest material este interpretat si valorificat in vederea reconstituirii fenomenelor de ansamblu, fenomenelor vietii in desfãsurarea lor istoricã. Orice document istoric, orice amãnunt este pãtruns pânã in cele mai subtile si specifice calitãti de continut spiritual. Dar ca acest lucru sã fie cu putintã si întelegerea sã fie cât mai deplinã, drumul sãu nu se opreste aci. Gândul sãu plin de neeastâmpãr, bogãtia sufleteascã il face sã depãseascã aceastã cunoastere fragmentarã de fapte si sã meargã in lumea enigmelor istorice. Numai aci îsi gãseste el adevãrata satisfactie oricât de mari ar fi greutãtile: „A lumina cu puterea propriului geniu mãcar o parte cât de micã din obscura poveste a devenirii sufletului omenesc, spre a putea cel putin banui care va fi capãtul suferintlelor si rãtãcirilor noastre, e o nãzuintã care ori de câte ori pânã acum ar fi isprãvit in întristare si desnãdejde, e totusi prea asemãnãtoare cu sborul mãret al vulturului, ca sã n’o încerce mereu omenirea, fie si numai spre a muri frumos”.
Si dacã înainte de Vasile Pârvan, eruditia a fost la noi practicatã pânã la cel mai înalt grad, apoi explicarea stiintificã prin aplicarea unei metode pe cat de riguroase pe atât de suple, abia prin el isi capãtã adevãratul caracter. Dela Salvonia la Getica. trecând prin toate celelalte opere ale sale, gãisim aceleasi calitãti de reconstituire sinteticã bazatã pe o larg cuprinzãtoare eruditie. Cã din acest punct de vedere a fost unic e usor de înteles dacã privim istoria veche si arheologia româneasca, înainte si dupã Vasile Pârvan.
Cu cat se împlinea opera sa istoricã, Vasile Pârvan isi lãrgea preocupãrile tot mai mult. Pornind dela istorie, el ajunge sã atace problemele fundamentale ale filosofiei: filolsofia culturei, esteticã, eticã si chiar metafizcã. Stiinta in aceastã vreme era numai un punct de plecare.
Este de observat cã filosofia româneascã datoreazã mult istoricilor; A. D. Xenopol, Nicolae Iorga (oricât de afilosofic ar pare) si Vasile Pârvan au creat in filosofia româneascã. Aceasta pentrucã istoricii nostri au fost oameni vii. Prin legãturile adânci cu spiritul natiei, ei au fost feriti de a juca de importatori.
Dacã cu A. D. Xenopol suntern in domeniul filosofiei istoriei si cu Nicolae Iorga suntem in moralã, apoi cu Vasile Pârvan, trecând prin aceste douã domenii, ajugem in metafizicã. El atacã cu multã tãrie problema existentii.
Tragismul sãu nu este altceva decât rezultatul existentii sale omenesti individuale in raport cu marele Cosmos. Viziuinrea cosmicã si constiinta individualã trãite deodatã si cu aceiasi intensitate au nãscut in sufletul sãu una din cele mai mari experiente tragice.
Pârvan, dupã cum s’a mai spus, a fost un filosof nãscut. Dacã el este lipsit de un sistem apoi desigur cã filosofia sa are un caracter viu: a fost trãitã pânã in cele mai mici amãnunte; filosofia sa este una cu viata sa interioarã. Dacã in trãirea sa metafizicã nu gãsim o ordine explicativã a lumii transcedente, apoi desigur cã prin aceastã trãire, el a experimentat într’un fel al sãu problema sensului tragic al vietii omenesti.
Vasile Pârvan a avut o exceptionalã sensibilitate metafizicã. Trãind conitnuu cu sufletul deschis lumei care depãseste fiinta noastrã efemerã, eil nu si-a pierdut nepretuitul dar de a se mira de necunoscut si de-a admira sublimul. Sufletul sãu continuu frãmântat si-a pãstrat o prospetime specificã intimitãtii cu gândul metafizic. Sufletul sãu insetat dupã lumea esentelor pure, dupã lumea vesniciei, alerga mereu dupã sublimul „gandului unic”. Dar aceasta nu se poate face decât dintr’o renuntare la cele pãmântene, la cele ce se leagã de viata materialã. „In special tonul sublim decurge din deplina uitare de sine si totala afundare in gândul obiectiv”. Numai astfel putem in lumea noastrã de trup si suflet sã depãsim ceeace e trecãtor in noi, nedurabili. “Tot ce-i legat de intentii pur omenesti dispare. Dar gândurile omului„ care cu simplicitate copilãreascã, fãrã mândrie si fãrã vanitate sunt consacrate de el zeilor, adevãrului, frumosului, tot ce e dar închinat de el eternitãtii, vedem cã rãmâne”. Sau mai departe: ,,cele mai puternice avânturi ale noastre nu dau nimic statorniic dacã insusi sufletul nostru nu e deslipit de cele pãmântesti, nu e acordat in tonul etenitãtii”.
A filosofa, pentru Vasile Parvan era o necesitate ca aceea de a se bucura de luminã. Sufletul sãu era ca un ciorchine bogat de fructul vietii cu enigmele ei. Ce înseamnã existentã? Ce e moartea? Care e sensul vietii si al mortii? Ce atitudiine trebue sã lum fatã de aceste douã probleme ale existentii? Acestea sunt întrebãrile care i-au sbuciumat sufletul înntreaga viatã. Pârvan a fost un mare singuratec. Ca Alegenor, cioplitorul de piatrã, el întelegea cã ,,ce e comunicabil e, prin însãsi esenta lui, comun, obisnuit. Marea iluminare interioarã e necomunicabilã”. Singurãtatea el nu a simtit-o numai in raport cu semenii sãi, ci si in raport cu întreaga existentã. Din constiinta acestei singurãtãti morale si metafizice, a nãscut tragismul sau. Dar dacã prin constiinta singurãtãtii sufletul sãu este chinuit, mântuirea si-o gãseste tot prin singurãtate. Intoarcerea la naturã si deschiderea sufletului cãtre bogatele manifestãri ale fîrii pe care o propovãdueste pentru impãcarea sa, nu se realizeazã decât tot prin singurãtate. De aceea Anaxandros cântã cel mai frumos imn singurãtãtii: ,,In linistea ta, natura ni se deschide toatã: auzim iarba cum creste, întelegern simtirea florilor. Si glasul mugurilor veseli, chiuind de regãsirea luminei si întelepiciunea fiarelor grave care se gospodãresc in pãdure si cântecul neîntrerupt si vesel a tot ce trãeste in lume si tremurarea holdelor la apropierea grindinei pure si fremãtarea codrilor la venirea furtunei de varã si schimbarea la fatã a apelor cu fiecare ceas al zilei si schimbarea la suflet a vântului cu fiece semn al cerului, – toate ni le dãruesti spre pacea binecuvântatã a inimilor noastre. Si usurati de toatã povara grijei de sine, sufletul nostru, îsi deschide potirul, ca florile dimineata in rouã”.
Aceastã tãrie tainicã se revarsã însã si asupra trecutului, fãcând ca sufletul deschis ca un potir sã primeascã bucuria aducerilor aminte: ,,Se trezeac din adâncul uitãrii gânduri si forme fecioare; ca puful pe piersica moale, ca bruma pe strugurii negri, asa acoperã noul imaginile chemate la viatã. Prin singurãtate si tãcere si-a cãutat el linistea sufletului bãtut de legile omenesti. Prin mângâerea îmlplinirii dorului ca prin singurãtate si tãcere sã-si acorde viata cu gândul vesniciei; numai asa mãrturiseste el seninãtatea deplinã.
Trebue însã sã observãm cã aceastã efuziune panteistã nu este acelas lucru cu panteismul budist, care urmãreste nimicirea eului individual constient, in unitatea primarã a firii. Acest lucru era cu neputintã la Pârvan pentrucã el experimenta o pozitie tragicã a existentei. Pentru Pârvan ,,ea devine tocmai o trebuintã de amplificare a eului constient, pânã la a-l face receptiv pentru expresia cea mai intimã a naturii, pânã la a obtine permanenta contemporaneitate a prezentului constiintei cu trecutul memoriei si pânã la ridicarea aceluias eu la nivelul ritmului celui mai pur al dinamicei spirituale” ¹⁾.
Desi învãluit într’o conceptie tragicã asupra existentii omenesti, Vasile Pârvan îi acordã acesteia un sens, prin afirmarea spiritualã. Aceastã afirmare spiritualã si-a realizat-o prin iubirea substanetelor eterne in ritmul cãrora trebue împlinitã viata. Pentru el sensul vietii este in creatile; numai astfel poate fi învinsã moartea. A trãi, pentru Pârvan a însemnat sublima incordare a sipiritului intru eternizarea vietii. ,,Ce înseamnã a trãi? E singura realitate sublimã in care poate aspira omul: este eternizarea vietii prin toate mijloacele energiei omenesti, intru ritmul spiritual; e biruinta împotriva mortii; este vesnicia in crearea noastrã, adicã armonizarea noastrã cu cosmicul, purtãtor in esenta lui a vietii nepieritoare”.
Uitarea de sine si contopirea cu gândul obiectiv face din Vasile Pârvan un adevãrat aristocrat. El nu acceptã aristocratismul lui Nietzsche si nici chiar forma eroicã anticã. Desi asemanator cu aceasta din urmã, el are mai multe afinitãti, se simte mai apropiat de rezistenta moralã a stoicului prin care este legat de crestinism. Prin aceste atituidini, sufletul sãu crede ca poate atinge tonul sublim al existentii. Parvan vrea viata in realitatea ei crudã; atitudinea sa se reduce adesea la o dârjenie amarã, încercând si tae orice iluzie vietii: ,,Nu spera in aceea ce nici stelele care ne par vesnice, nu au”.
Acesta este filosoful Vasile Pârvan a cãrui filosofie in continutul sãu poate conveni sau nu, ceeace nu scade însã nimic din calitatea de a fi gânditor. Filosofia sa este de o pateticã sinceritate; aceasta este de retinut.
Arta poate fi pentru unii oameni, cheia tuturor enigmelor ce ne încon joarã; ea le poate da calea cãtre pãtrunderea esentelor, obisnuit insesizabile. De aceea artistul a fost adesea considerat ca pãtruns de ceva supraomenesc, prin care pãstreazã legãturi cu tainele lumii. In acest punct arta pare cã se întâlneste cu metafizica asa cum se crede cã ar fi in cazul lui Beethoven, acest titan care a vorbit mai mult decât toti filosofii. Pârvan prin inclinarea sa romanticã tindea cãtre acest înteles al artei. Urnanist desãvârsit, cunoscãtor al artei antice greco-latinã si al renasterii italice, Pârvan s’a pãtruns de esenta artei. Trãind in intimitatea marilor creatori de valori artistice: Homer, Sofocle, Fidias, Virgiliu, Dante, Leonardo da Vinci. Michel Angelo, a iubit frumusetea adevãratã, frumusetea clasicã. Iubea frumosul in toate întruchipãrile sale: in muzicã, in plasticã, in poezie. Acest riguros om de stiintã, acest gânditor înãscut, a fost un suflet sensibil si bogat, de artist.
Pârvan avea o pãtrundere aproape misticã a muzicei. (El iubea cu deosebire simfonia V-a a lui Beethoven). Intre celelalte arte, e posibil ca muzica sã fi avut un dar exceptional asupra sufletului sãu. Nãvãlirea lumei bogate de sunete, putea sã-i deschidã calea mai usor cãtre realitatea superioarã a substantelor eterne, in lumea cãrora tindea sã ajungã. Intr’o convorbire cu un prieten, Pârvan mãrturiseste aceastã înclinare a sa pentru arta muzicei; „visez la o viatã in care toate faptele ar fi pãtrunse de muzicã” ²⁾.
Artist prin temperament, bogata sa viatã lãuntricã nu mai putea fi exprimatã in forme precise. Prin continutul vietii sale sufletesti, sub influenta unei sensibilitãti puternice, cuvintele prindeau o forrnã ritmatã, care îl orienta cãtre artã. De aceea vorba si scrisul sãu au depãsit limitele obisnuite ale stiintei (si folosofiei, pãtrunzând in literaturã. Sufletul sãu liric a tins cãtre o exprimare plasticã si totusi fiuidã; stilul sãu s’a colorat; metaforele si simbolurile au devenit abundente; imaginile vii, trãsãturile sculpturale au inundat paginile sale filosofice.
Scrierile sale filosofice fiind mai mult vorbite la tribunã, scrise, pierd din frumusetea lor originarã. Prin glasul oratorului, care era Vasile Pârvan, fiece cuvânt, fiece frazã cãpãta o frumusete nouã: graiul sãu nãzuia cãtre muzica. Ritmul era tot mai puternic, intonatiile apãreau ca valori si cuvântarea se fãcea cântatã. Prin nuantãrile de timbru, prin variatele tonuri de exprimare, prin elanul si patetismul sincer de care dispunea, Pârvan fãcea ca gândul sãu îmbrãcat într’o hainã de mare colorit, sã aparã într’o rarã muzicalitate. Arta sa era in deosebi artã verbalã care stiliza in chipul cel mai desãvârsit, ritmul natural al limbei.
Dar arta sa nu era numai frumusete muzicalã. Imaginile bine ordonate si limpede înfãtisate, desprindeau forme precise, pline de arrnonie. Puterea de evocatie sculpturalã fãcea ca gândul sãu sã creascã in fata noastrã -prins in trãsãturile lui esentiale, asa cum il învãtaserã Grecii din vrernea clasicã ce trãiesc si astãzi prin frumusetea gândirii lor plastice. Ca si cioplitorii de piatrã, Pârvan încerca ,,plãsmuirea sincerã a gândurilor de vis in marmorã tare”.
Acest continuu înamorat al adevãrurilor si frumusetilor eterne a fost un mare singuratec; prin setea sufletului sãu dar si prin situatia socialã ce si-o creiase. Viata sa înãltatã, luminatã, plinã de rezistentã stoicã, este sirnbolul unei nobile existente omenesti. Intr’o lume de ignorantã si urât, el a purtat candela adevãrului si a frumusetii : într’o vreme de mare sbucium si domnie a egoismului brutal, el a trãit o viatã demnã la lumina unei etici universale. Vasile Pârvan a reînviat trecutul, dând viatã cetãtenilor si glas pietrelor; a cântat imn vietii, singuratãtii si tãcerii, luminii si muncii; a desvãluit frumusetea si a învãtat binele. Sufletul sãu tare trãeste si va trãi tot mai mult între noi. Lumina care a adus-o in stiinta si in sufletul roirnânesc va purta pe calea cea bunã pe cei ce-l vor urma.
Intelegând sensul unei vieti de elan, de jertfã si muncã, datoria noastrã este de a pomeni pe acela care prin gândul sãu puternic si avântat a luminat neamul, fiindcã ,,in pomenirea mortilor e constiinta despre viata fãrã de sfârsit in cele obstesti ale ei”.

Ernest Bernea: Firide Literare, Colectia “Luceafarul”, Bucuresti, 1944
______
¹⁾ -Tudor Vianu: V. Pârvan si conceptia tragica a existentii.
²⁾ – ibidem