Garda de Fier

Alexandra Svet

”Căpitane, Căpitane, neamul plânge cu amar…
Căpitane, Căpitane, ţara mi te cheamă iar…”

“…In prezenţa lui, nu poţi gândi decât mare. Şi nu poţi decât să vrei să creşti. Să dai Totul. Să Fii. Un Om Nou. El dă veşniciei un sens, suferinţei un rost, chemării o responsabilitate şi credinţei o întruchipare…
…Cămaşa lui albă, de un alb ireal de curat, mă duce cu gândul la imaginea unei mame din poveşti, ce frânge pâinea albă în cerdac, aşteptându-şi copiii, îmbrăcaţi în port popular. Şi pe cerdac sunt muşcate. In casă miroase a cozonac şi a sarmale şi se aude o Doină. In cămaşa lui albă citesc ca într-o carte credinţa lui absolută într-un ideal, pentru care ar merge, cu inima deschisă, până la moarte. E cămaşa albă a lui Mihai Viteazul, e cămaşa albă a lui Horia, e cămaşa albă a ţăranului român… E cămaşa albă de sărbătoare a moşului meu… Şi pe ea văd urme de sânge… Nu. Mi se pare. Ce ştiu eu ce înseamnă jertfa? Cât de departe aş fi dispusă eu să merg pentru idealul meu? Aş fi oare în stare să mor pentru el? Aş fi oare în stare să rabd umilinţe, nedreptăţi, chinuri, torturi… cum au facut ei? Sunt întrebări pe care nu le rosteşte. Dar le ghicesc în zâmbetul lui trist. Şi în lacrima ce i se prăvăleşte de prea multă durere pe obrazul luminos. Cămaşa lui albă e cămaşa mirelui pregătit pentru ”cea mai scumpă dintre nunţi.” Pentru moarte. Aş fi eu în stare să o port?  Cămaşa lui albă e cămaşa credinţei, a nevoinţei, a rugăciunii şi a curăţeniei. Aş fi eu oare demnă să o îmbrac? Şi, purtând-o cu demnitate, să îi îndemn şi  pe alţii să o facă?  In acelaşi spirit al reînnoirii totale? Cămaşa lui albă e cămaşa mântuirii, a lui si a neamului – aş fi eu vrednică de ea? Aş putea fi eu un permanent exemplu de viaţă, de renunţare, de dragoste de neam şi de iubire de aproape, de vrednicie si muncă, de vitejie, de bună cuviinţă?
…Lângă un Om ca el, simt că aş putea să merg până la capătul pământului. Pe jos. Aş putea trece prin foc şi sabie. Nimic nu m-ar putea opri. Regăsesc în el, manifestat, tot ce e mai frumos în mine, dar zace latent, încuiat într-o cămară a potenţialului, prăfuită de obiceiuri proaste, slăbiciuni şi de defecte ce m-au învins.
…E ca o stâncă în mijlocul valurilor, ca un far ce indică neclintit direcţia. Imi inspiră respect, admiraţie, entuziasm, credinţă şi mă îmbărbătează prin simpla lui prezenţă. Asemenea unui deschizător de drumuri , îmi arată calea spre lumina la care tânjesc de când mă ştiu – şi o face fără prea multe vorbe. Trăieşte mai mult spre înăuntru, mai puţin spre înafară. Către lumina din el, nu pentru burtă, petreceri şi isprăvi. El Este şi Face. Nu există. Nu se descurcă. Nu are. E un Om Corect. Nu şmecher. Nu canalie. Nu şiret.  Un erou. Nu un supravieţuitor. Nu un resemnat. Nu un adaptat. El rosteşte fără cuvinte: ” Fă Totul ca pentru Dumnezeu.” Nu ”Las’ că merge şi-aşa! ” El primeşte suferinţa cu bucurie şi demnitate. Trăieşte simplu şi auster. Nu caută petreceri, lux sau bogăţie. Se ridică deasupra intereselor personale şi luptă pentru idealurile unui neam în care nimeni nu mai crede. Si îi trage şi pe alţii după el. Pentru că el nu vede omul aşa cum este. Ci aşa cum poate şi trebuie să fie. Si, privindu-l astfel, îl îndeamnă să fie. Prin simplul fapt că există, îmi dă nădejde, hotărâre, curaj, şi poftă de acţiune…    

”Veţi Face o  Românie frumoasă şi mândră ca….”

Extrase – “Un Înger la Troiţa Căpitanului” de Alexandra Svet