Garda de Fier

“Cu drag aşteptăm ziua cea mare…”

Inalt, bine legat, cu ochii vii, privirea blanda, de o energie rara, era de suflet, intelegator si drept. Asa l-am cunoscut pe camaradul comandant Sergiu Florescu, in vara anului 1933, la Chisinau, cand am intrat in Miscarea Legionara.
Român din Bucovina, cu doruri romanesti, a luptat de copil la L.A.N.C., pentru ca dupa rupturã sa-si reia activitatea alaturi de Capitan. La semnalul dat, incepe organizarea in Basarabia, alaturi de Iulian Sarbu si parintele Tederacki si continua cu perseverenta lupta pentru legiune.
Il aruncase vitregia vremurilor in Basarabia, ca functionar de Stat, de unde pentru singurul merit de a fi inscris si militand in Garda de Fier, a fost indepartat din serviciu. Atunci, descurajat si ingrijorat pentru existenta zilei de maine, scrie Capitanului, care îi raspunde: “Fii darz camarade, ca abia suntem la inceputul luptei si multe ai inca sa vezi. O bucata de mamaliga s’o gasi si pentru d-ta, caci in tara romaneasca, inca nimeni n’a murit de foame”.
Acest talisman a servit mult in viata camaradului Florescu si la multi altii care au avut dupa el aceiasi soarta. (more…)

Un grupaj de interviuri realizate cu ocazia Congresului “Vetrei Romanesti” din America, în anul 1987 de colaboratorul ziarului Libertatea, Doru Popescu.
Interviu cu Pr. Marin Mihalache si Pr. Moldovan

 Interviu cu Pr. George Gage – 1987

Ziarul “Buna Vestire”, Anul II, Nr. 287, Duminică 13 Februarie 1938

Sufletul se poate odihni întotdeauna în poiana istoriei ardelene. Oridecâteori coboară svon de îngrijorare, îndoielile si chinurile se risipesc dacă privesti, drept în fată, icoana însângerată a Ardealului.
Ardealul n’a crescut din petrecere si din întâmplare ci din frângere pe roată.
Inima pământului, acolo, în Ardeal, a svâcnit româneste dintru început.
Muresul si-a purtat prin veacuri unda bătută în jale iar Oltul, spintecând muntii, si-a trimis revolta si protestul pe drumul Dunării bătrâne.
Maghiarii l-au dumicat pe Horia, i-au împrăstiat sângele si oasele.
Maghiarii i-au dat lui Iancu fluier de nebunie.
Memorandistilor li s’au împărtit celule. Popii Lucaciu vacz-uri si seghedinuri.
Ardealul a fost dus în fata tuturor tribunalelor, condamnat de toti procurorii si închis în toate închisorile.
Un sir nesfârsit de martiri i-au străbătut istoria.
O mare de sânge i-a stropit tarina. Temnitele i-au furat libertatea si gloantele i-au străpuns pieptul.
La Belis, Motii au fost transformati în uriase ruguri.
Dar din toate astea, Ardealul s’a ridicat biruitor, s’a desprins din mileniul catuselor si a privit, senin, mai dârz, mai tânăr si mai viu, spre soare, – asa cum a pornit Invierea Domnului din chinurile Golgothei.
Sângele si oasele lui Horia au cerut dreptate peste 3 veacuri. Iancu si Buteanu si năpraznicul Axente Sever si-au rostit cuvântul la Alba Iulia.
Iluminatii vlădici si dascalii de carte românească au tras clopotele toate într’o zi de 1 Decembrie.
Iar Bărnutii a vorbit, tot asa ca la 48, pentrucă, dacă au trecut anii, au rămas jertfele si idealul nu s’a clintit.
Ungurii n’au priceput niciodată Minunea si nici azi nu vor s’o cunoască. Pentrucă ei gândeau ex categra si depe fotoliile dregătoriilor.
Mâna lor n’a frământat niciodată o bucată de humă ardeleană, mâna lor n’a simtit niciodată cum se preling picăturile de sânge românesc din pumnul de pământ.
Ei n’au întrezarit pasii Mântuitorului prin lanurile furate si n’au auzit cum încep si pietrele să grăiască, în grai sfânt si nou, în grai românesc.

Valeriu CÂRDU

Ziarul “Buna Vestire”, Anul II, Nr. 287, Duminică 13 Februarie 1938

"Suflet înstelat si ochi de tămâioare limpezi..."

Am mai scris, nu de mult, despre sufletul înstelat si ochii de tămâioare limpezi ai copiilor nostri.
Si spuneam, atunci, că prichindeii ăstia de azur îmi vin in minte mai ales in ceasurile brumate cu tristeti, când inima e un violoncel rănit iar condeiul ar vrea să mustească un strop de sânge in vârful lui… O, da, atunci – mai mult decât oricând – ochii copiilor, pâlpâind lumini si aurori, sosesc să însenineze gând, frunte si scris. Uite, văd cum se destramă, in jurul meu, elegiile, si cum se redeschid, solare, zările mohorîte: o imagine proaspătă de copil bucălat îmi surâde. Dacă ati stii câtă primăvară aduce in casa i si in suflet un piciu de-o schioapă cu vorbe mici si nasul cat o alună ! Pasii lui sunt pasi de pitic venit dintr’un basm floral. Gesturile lui sunt de zăpadă. Gurita poceste încântător cuvintele si amestecă naivitatea lor cu cer…
Iar când obrazul lor se culcă, aerian aproape, pe mâna ta trudită, brazdele fruntii ti se topesc in zâmbet si in odae începe să ningă cu fulgi îngeresti.
Mi-aduc aminte de atâtea amărăciuni si desnădejdi care mi-au colindat, cu tristă stea de venin, sub ferestrele vietii.
De-atâtea ori pâinea luată, pentru crezul meu, dela gură; de-atâtea ori pustiul zilei de mâine, în fată; de-atâtea ori pasii mei urcând, cu greu, peste “muntele suferintii” sau glesnele sfâsiate prin “pădurea cu fiare sălbatice”… In acele durute clipe de plumb, numai făptura copilului meu mi-aducea liniste si limpezime. Genele fetitei clipeau, mătăsoase; si nădejdile-mi cresteau noui si puternice. Bratele ei imi cuprindeau, colan de lalele, gâtul, si totul redevenea cântec, dor de viată si de biruintă…
Nefericiti sotii care nu găzduesc, in casa lor, lumina unul copil! Nefericite femeile care n’au îngânat, o singură dată, un cântec de leagăn, si n’au veghiat, o singură noapte, lângă două mânute cât niste colibrii de portelan si lângă un căpsor blond, ciufulit de lună! Nefericiti bărbatii cari se intorc, seara, supti de istoveală si de lupta crâncenă cu viata, si nu sunt întâmpinati, in prag, de ciripitul păduret de mierlă al unui prichindel rupt dintr’o ramură de visin înflorit!
Mi se strânge inima de groază când mă gândesc cu câtă usurătate aleargă unele – cele mai multe – sotii tinere după asasine “interventii chirurgicale”, si cu cât cuget mort consimt bărbatii lor la sfârtecarea micului mugur îngeresc de viată…
In Bucuresti, ca si in orasele de provincie, – cu toată legea severă, care opreste crima avortului – se află încă sute de pipergali.
Sute de pipergali si sterni, alături – din nenorocire – de zeci de medici români – trăesc din mădularele ciopârtite ale micilor vieti ce n’au ajuns încă la vârsta unui crin.
Se practică încă, pe-o scara întinsa, avortul, in cele mai ucigase conditii.
Va reamintiti cu cât a inumană ferocitate a fost aruncat in sobă, anul trecut, trupusorul, abia viabil, al unui prunc si topit pe jeratecul din teracota pipergalului asasin? Nu vi se cutremură fiinta?
De ce atâta frivolitate în căsniciile atâtor insi, care, pentru a nu-si “complica existenta”, preferă, cu seninătate, să aibă pe constiinta omătul însângerat al unui prunc ucis prin avort? Viata este, desigur, grea. Dar ea trebue luată de piept.
Trebue o trăire adâncă, răzbită, luptată… Pentru ticăloasa voluptate de-a putea merge, comod, la cinematograf, ori de-a cutreera Calea Victoriei, cu lungi contemplări la vitrinele magazineler, tinerele sotii nu trebue să sacrifice însăsi rostul lor in viata familiei si în viata Neamului.
Si bărbatii la fel. De-ajuns cu bodegile si prelungile aperitive. Alta este adevărata viată conjugală, decât aceia de-a te vedea “salvat” de eventuala “povară” a copilului prin câteva mii de lei aruncati unui stern sau altui bestial profesionist de acest fel.
In casele noastre, ne trebue îngeri pământeni. Pentru însăsi consolidarea familiei. Pentru misiunea ei însăsi. Pentru seninătate. Si încă pentru ceva: pentru a creste vlăstare noi, în altă lumină morală, Neamului nostru drag…

Radu GYR

Ziarul “Buna Vestire”, Anul VI, Seria II, Nr. 66, Sambata, 30 Noembrie 1940

Troitã

Azi incepe procesul de punere in drepturi a neamului romanesc. Judecator este Capitanul, prezent, cu Legea Lui, acuzatori sunt cei care au ramas sa-I indeplineasca fapta si cuvantul, iar acuzati cei care pierzandu-l pe El au facut-o vanzandu-si neamul.
Iata ziua cea mare, cand dupa veacuri de sclavie indurate cu neintrerupta suferinta de catre cel mai nobil popor din acest Rasarit, Adevarul dreptatii, dupa care atat am insetat, vine sa se aseze in casa pangarita de minciuna si tradare. Se va vedea cum legea, facuta in numele unei “Justitii” neinduplecate, a putut ajunge in mana oamenilor cu rea vointa unealta de distrugere.
Osanditorii si partasii lor, cuprinsi de orbirea pe care le-a dat-o belsugul aurului, nu s’au increzut nici in lege, nici in vreun adevar, ci in puterea lor. Este adevarat ca puterea supune legile, dar cu o conditie: aceasta putere sa fie legitima, sa vie dela neam. Puterea neamului este a lui Dumnezeu, dar ca sa o ai trebue sa te afli in adevarul neamului, sa urmezi chiar legea lui.
Necrezand in lege, acestia credeau ca pot sa o faca oricum si oricand. Si chiar atunci cand si-au facut-o nu au respectat-o. Pentruca sub ea nu se afla o putere adevarata care s’o impuna si s’o garanteze, ci doar o putere materiala, exterioara. Esenta acelei legi se gasea in siluire si inselatorie. Poporul romanesc fusese siluit cu amenintarea luarii painii dela gura sa voteze legea fundamentala a statului. Pe aceasta lege nu se putea cladi nimic altceva decat tot siluire si inselatorie. Ceeace s’a vazut in doi ani: tara saracita si dezarmata a fost rupta din toate punctele cardinale. Pentruca puterea neamului, puterea cea adevarata era inlantuita. Forta careia îi ramanea astfel datoria sa apere altceva; pe sine insasi. In loc sa lupte cu dusmanul neamului, lupta cu acei care pastrau in fiinta lor toata taria legii acestui neam.
Dar legea nescrisa, legea fireasca a invins si astazi se desveleste in casa care va deveni iar a dreptatii, pentru intelegerea intregii lumi.
Moartea care nu e o durere decat pentru misei nu îi ingroapa decat pe acestia. Capitanul nu a putut fi ucis pentru ca El infatisa chiar legea. Si aceasta lege vie vorbeste astazi.
Este legea pe care se cladeste adevarul zilelor viitoare, legea rupturii noastre de o lume care nu se mai poate ridica. Ea este piatra de temelie pe care se aseaza azi dreptatea romaneasca, dupa ce veacuri intregi nu s’a tinut seama de ea. Capitanul, creatorul Institutiilor noastre, sfinteste astazi cu prezenta Lui, institutia dreptatii romanesti, batjocorita, pana azi, asa cum nu a fost batjocorita dreptatea decat in tarile in care neamurile si-au pierdut propria fiinta.

Horia STAMATU

Col. A. I. Cuza

Ziarul “Buna Vestire”, 24 Ianuarie 1938

O dată de granit. Un popas sărbătoresc si o piatră de hotar pentru toate năzuintele noastre de ascensiune în viata popoarelor. Vremurile erau tulburi. Constiinta natională trezită în Apus sub forta vizionară a lui 1848, a mijit în preajma acelui an si ‘n Principatele românesti. Actul Unirii s’a putut face numai cu un deceniu mai târziu. Bărbatii luminati ai timpului au trecut peste toate piedicile întinse de neamurile străine si peste neîntelegerea rătăcitilor din Blocul Antiunionist.
Gestul spontan al unionistilor care, printr’o subtilitate procedurală, au consfintit ideea Unirii dintru început, în persoana colonelului Alexandru Ion Cuza, a uimit străinătatea. Protestele au fost înăbusite, prin lovitura de pumn a faptului împlinit. Domnul care întruchipa nădejdile de mai bine ale celor două mladite de tară românească, despărtite de hotarul nedrept al Milcovului, a stiut să ctitorească vremuri noi pentru destinele poporului românesc. Unirea s’a născut din entuziasm si renuntare la patimi politice. Actul acesta de importantă istorică fundamentală, a crescut din vâltoarea românismului energetic si creator.
Unirea s’a născut din avalansa purificatoare si izbăvitoare a credintelor de demult. Demult, demult, au fost oameni în tara românească. Neamul a trecut un examen strălucit atunci când s’a rostit Unirea.
Cade-se acum, la praznicul zilei de 24 Ianuar, să cinstim memoria boerilor moldoveni si munteni din cele trecute vremuri.
Si numele Domnitorului ctitor de tară.
Unirea s’a născut din suflet vizionar si întelegere în spirit de jertfă. Idealurile cer jertfe si răstigniri întotdeauna. Fără sacrificii si renuntări la patimile ce sălăsluesc în legea lutului omenesc, nu există idealuri.
Unirea s’a făcut prin jertfă si întelegere. Si nu se poate păstra altfel. 24 Ianuar 1938 să fie o aniversare si un jurământ sub semnul jertfei.

BUNA VESTIRE

                  Pentru Mihai şi Gabriela
Copiii mei, din zarea de departe,
De unde numai Dumnezeu cuvântă,
Vă scriu, pentru viaţa voastră, carte
Urzită tot din slovă sfântă…

Tăticul vostru a plecat, odată spre Apus,
Să poarte luptă pentru Dumnezeu şi cruce.
În graba mare, însă, nu v’a spus,
Cât timp va sta şi unde se va duce…

(more…)

     Ziarul “Buna Vestire”, Anul II, Nr. 270, Duminica 23 Ianuarie 1938, pag. 1

     In Drînsenii din jud. Tarnavele Mari, satenii au condus spre locul de veci, in ziua de sfanta reculegere legionara, 13 Ianuarie, pe invatatorul Nicolae Iosif.
     Viata lui a fost inchinata datoriei si muncii constructive asa cum ne scrie un camarad din satul Drînseni. In trup garbovit de batranetea de nalba a anilor, s’a scaldat pana la sfarsit un suflet de inalte aurori. Rudenia de sange cu poetul de subtile duiosii, St. O. Iosif, a fost si o rudenie de cuprins spiritual. Portretul lui moral coboara din insasi poeziile poetului ardelean, din acele admirabile ganduri inchinate omagiu “Dascalului”.
     Aidoma a fost si viata lui Nicolae Iosif. O viata traita sub semnul unei morale fara preget: viata de dascal, bland si duios cu aluatul sufletesc al copiilor care-i treceau prin fata. Prima misiune in stat este a invatatorului. De aci pornesc izvoarele. Iar Nicolae Iosif stia ca nu poate impune o etica fara pilda, fara pilda vie a propriei lui comportari. De aceea viata i-a fost un exemplu in care scolarii si satenii au gasit in orice ocaziune un indreptar. Ne aminteste de apriga incordare a lui Popa Tanda din nuvela lui Slavici, cand predicile nu au izbutit sa miste din loc gospodaria satului, a inteles Popa Tanda ca ca cel mai bun discurs, cel mai util misionarat este exemplul viu, aplicat pe teren – si satul s’a gospodarit. Nicolae Iosif a gospodarit satul Drînseni, educand generatii de copii in credinta, munca si putere de lupta, prin exemplu personal, prin prestigiul lui moral, prin discretia si caldura cu care a apostolat in satul misiunii lui nationale.
     Nicolae Iosif, invatator din Drînseni, a fost un legionar. Scrisoarea din satul lui ne infatiseaza astfel pe legionarul Nicolae Iosif: “Invatatorul Nicolae Iosif a fost apoi, cu toata varsta lui inaintata, un mare suflet legionar si un realizator in campul legionar. Fata i se lumina, ochii i se aprindeau c’o flacara vie, arzatoare, si glasul lui devenea precipitat, cald si iluminat decateori vorbea de Legiune si Capitan. Traia intens prin toate fibrele vietii lui, fenomenul legionar din care si-a facut al doilea ideal al vietii lui, dupa ce si-a infaptuit pe cel dintai: Uniunea tuturor Romanilor. Credea cu fanatism alaturi de toata generatia legionara in misiunea tineretului legionar si daca-si dorea inca viata prelungita catva timp era pentruca sa vada victoria legionara”.
     La Drînseni a apus un om si pe mormantul lui a rasarit inca o candela pentru biruinta legionara. Moartea invatatorului Nicolae Iosif n’a fost o frangere, n’a provocat in inima celui ce murea, inversunarea sau incordarea. Legionarul Nicolae Iosif a murit senin, vorbind necontenit de campania electorala, ultima batalie legionara, la care a putut lupta inversunat, fara oboseala, hotarat ca un soldat, pentru Legiune.
     Cu cata bucurie isi spovedea el in ceasul mortii, amintiri recente dela sectia de vot Homorod!…
     13 Ianuarie. Nicolae Iosif si-a rupt sufletul din lut spre infatisare arhanghelilor Mota si Marin, ca sa dea raportul.
   Ion VÂLCEANU

“Nae Ionescu a început în adolescentă prin a fi “avântean”. E o calitate pe care a avut-o în subconstient, toată viata.

Profesorul NAE IONESCU

 Cine a auzit de “Avântul”, stie că el a însemnat etnicism si religiozitate.
Pe aceste două linii Nae Ionescu a mers toată viata, până când s’a lămurit pe deplin si a aderat total la fenomenul legionar si în cel ortodox.”

“Nae Ionescu s’a cautat, a cercetat, a vrut sa spere, uneori poate sa se amageasca; dar n’a avut propriu zis o atitudine decat in Legiune, cand n’a mai fost de fapt atitudinea lui, ci una comunitara, in care era cuprins, cu care concrescuse in mare parte si pe care in alta parte o anticipase”.

“Setea, marea sete spirituala si politica a lui Nae Ionescu de a vedea crescand pe meleagurile noastre o miscare de mare barbatie si probitate, care sa fie a noastra si numai a noastra, si-a satisfacut-o, in sfarsit, sorbind apa vie din izvorul, din suvoiul legionar, pentru a carui descatusare din tainitile solului nostru sufletesc a lucrat el insusi o viata de om”.
Vasile BANCILA

“Parvan a pornit dela istorie, ca sa ajunga la filosofie.
Nae Ionescu a pornit dela filosofie si a ajuns la istorie, adica la interpretarea vietii sufletesti a neamului…
Cursul de logica al Profesorului Nae Ionescu a devenit astfel un curs de FILOSOFIA CULTURII, caci izbutise sa transforme logica, disciplina formelor de gandire, intr’o stiinta a vietii”.
P.P.PANAITESCU

“Iubirea era cimentul invizibil al vorbelor sale; pe aripile ei au mers aceste vorbe in sufletele deschise ale celor tineri; si-au facut drum in suflete zavorate de oameni rataciti.
Fara acest principiu atitudinea politica a lui Nae Ionescu nu poate avea inteles.
A spus de atatea ori el insusi, ganditorul cel mai puternic al generatiei noastre: “Gandul meu este o marturisire”.
Fundamentul acestei marturisiri, de-atatea ori verificata de istorie, este iubirea.
In aceasta gasea Nae Ionescu principiul activ al alegerii faptelor, al valorificarii, al promovarii lor, de-atatea ori tragice.
Fara acest principiu, stam in fata realitatii orbi si surzi, ca in fata unei masse amorfe de lucruri gonind haotic, fara sens, fara relief, fara valoare activa pentru constiinta noastra”.
Octav ONICESCU