Pentru Mihai şi Gabriela
Copiii mei, din zarea de departe,
De unde numai Dumnezeu cuvântă,
Vă scriu, pentru viaţa voastră, carte
Urzită tot din slovă sfântă…
Tăticul vostru a plecat, odată spre Apus,
Să poarte luptă pentru Dumnezeu şi cruce.
În graba mare, însă, nu v’a spus,
Cât timp va sta şi unde se va duce…
Ziarul “Buna Vestire”, Anul II, Nr. 270, Duminica 23 Ianuarie 1938, pag. 1
In Drînsenii din jud. Tarnavele Mari, satenii au condus spre locul de veci, in ziua de sfanta reculegere legionara, 13 Ianuarie, pe invatatorul Nicolae Iosif
.
Viata lui a fost inchinata datoriei si muncii constructive asa cum ne scrie un camarad din satul Drînseni. In trup garbovit de batranetea de nalba a anilor, s’a scaldat pana la sfarsit un suflet de inalte aurori. Rudenia de sange cu poetul de subtile duiosii, St. O. Iosif, a fost si o rudenie de cuprins spiritual. Portretul lui moral coboara din insasi poeziile poetului ardelean, din acele admirabile ganduri inchinate omagiu “Dascalului”.
Aidoma a fost si viata lui Nicolae Iosif. O viata traita sub semnul unei morale fara preget: viata de dascal, bland si duios cu aluatul sufletesc al copiilor care-i treceau prin fata. Prima misiune in stat este a invatatorului. De aci pornesc izvoarele. Iar Nicolae Iosif stia ca nu poate impune o etica fara pilda, fara pilda vie a propriei lui comportari. De aceea viata i-a fost un exemplu in care scolarii si satenii au gasit in orice ocaziune un indreptar. Ne aminteste de apriga incordare a lui Popa Tanda din nuvela lui Slavici, cand predicile nu au izbutit sa miste din loc gospodaria satului, a inteles Popa Tanda ca ca cel mai bun discurs, cel mai util misionarat este exemplul viu, aplicat pe teren – si satul s’a gospodarit. Nicolae Iosif a gospodarit satul Drînseni, educand generatii de copii in credinta, munca si putere de lupta, prin exemplu personal, prin prestigiul lui moral, prin discretia si caldura cu care a apostolat in satul misiunii lui nationale.
Nicolae Iosif, invatator din Drînseni, a fost un legionar. Scrisoarea din satul lui ne infatiseaza astfel pe legionarul Nicolae Iosif: “Invatatorul Nicolae Iosif a fost apoi, cu toata varsta lui inaintata, un mare suflet legionar si un realizator in campul legionar. Fata i se lumina, ochii i se aprindeau c’o flacara vie, arzatoare, si glasul lui devenea precipitat, cald si iluminat decateori vorbea de Legiune si Capitan. Traia intens prin toate fibrele vietii lui, fenomenul legionar din care si-a facut al doilea ideal al vietii lui, dupa ce si-a infaptuit pe cel dintai: Uniunea tuturor Romanilor. Credea cu fanatism alaturi de toata generatia legionara in misiunea tineretului legionar si daca-si dorea inca viata prelungita catva timp era pentruca sa vada victoria legionara”.
La Drînseni a apus un om si pe mormantul lui a rasarit inca o candela pentru biruinta legionara. Moartea invatatorului Nicolae Iosif n’a fost o frangere, n’a provocat in inima celui ce murea, inversunarea sau incordarea. Legionarul Nicolae Iosif a murit senin, vorbind necontenit de campania electorala, ultima batalie legionara, la care a putut lupta inversunat, fara oboseala, hotarat ca un soldat, pentru Legiune.
Cu cata bucurie isi spovedea el in ceasul mortii, amintiri recente dela sectia de vot Homorod!…
13 Ianuarie. Nicolae Iosif si-a rupt sufletul din lut spre infatisare arhanghelilor Mota si Marin, ca sa dea raportul.
Ion VÂLCEANU
Barbu Slusanschi despre Cultura Legionarã
ANUNŢ DIN ZIARUL CUVÂNTUL PRIVIND CURÂNDA TIPĂRIRE A CALENDARULUI CU ACELASI NUME...
- Cine a ucis pe Sterie Ciumetti (vedeti facsimilul apãrut în ziarul “România de Azi”, 6 Octombrie 1940) pdf
Un grup de legionari dau onorul la mormântul lui Sterie Ciumetti (1940)
Maria Cristescu: PREZENT!
Ziarul “Buna Vestire”, Bucuresti. Anul II, Nr. 270, Duminică 23 Ianuarie 1938, pag. 4
A murit ca sa ne învete pentru ce trebue sa traim. In cei sasesprezece ani – ai ei – a tainuit atâta dor de lumina, adânca întelegere si dragoste de tot. Ceiace da sens vietii unui om, chiar si când se strecoara sub valul celei mai delicate discretii! Un suflet abia înflorit, primea îndemnul dela Bunul Dumnezeu ca sa îsi scrie gândurile despre El, despre Căpitan si despre Neam, într’un caet, pe care l-a tinut ascuns, pâna când i l-a dat în vileag… moartea.
“Ce mort glasuieste?” – a fost încheierea unei însemnari a zilei, în care a cuprins, cutremurator, spovedania vizionara a unui final care a mistuit-o în luciditatea-i prematura.
A mai însemnat – “ca sa nu se uite” – ziua de 13 Ianuarie, pe fila cu data de 13 Ianuarie 1937. Peste un an, moare chiar în aceiasi zi, în care fusese pecetluit martiriul lui Mota si Marin si este îngropata a treia zi.
De aceea, a fost zguduit întreg orasul Craiova, când i-a fost dat sa vada cea mai frumoasa si grandioasa înmormântare, în ziua de 15 Ianuarie 1938. Murise eleva Maria Cristescu din clasa VI-a secundara.
Cine era? – O premianta, o fata frumoasa si cuminte, pentru îndureratul ei tata, scriitorul Traian Cristescu, care i-a dat o crestere aleasa; pentru profesoarele, colegele si cunoscutii ei. Un mugur de geniu legionar, invitat de vreme în sânul Ingerilor, pentru “însemnarile” ei.
A reaparut în rugaciune, frumos, cerand sa-i dea Dumnezeu “sfârsit crestinesc”. Caci stia si cuvântul si tâlcul pe care-l auzea la sfintele slujbe bisericesti unde era nelipsita si atentă. A rapus-o boala si parerea de rau. Dar, chipul ei de mireasa în sicriu, a trecut surazând pe sub arcadele de flori, ridicate de bratele camaradelor. Iar sufletul ei, strabatea vazduhul, strapuns de tipatul sfâsietor al trâmbitelor fanfarei care intona marsul celor plecati si cântecele tineretii regretate.
Pentru acest ultim salut, ca si pentru dragostea de tot ce i-a fost scump – viata, parinti, profesoare, camarade si colege – Maria Cristescu a lasat în dar “testamentul” înfloririi ei întelepte, cuprins în “caetul” pe care i-l va publica la timp, cetatuia din care a facut parte.
Asa pare a fi taina vremii noastre, înteleasa si tâlcuita atât de duios de sufletul ei, luminat de cel al Martirilor Legiunii: tineretea jertfita, lasa mosteniri fara asemuire, prin “Testamente” spirituale, într’o tara primejduita de atâtea alte mosteniri care îi umbresc numele si-i darama cele mai îndreptatite asteptari.
Un necunoscul copilei, care a plecat necunoscuta, vazând, la înmormântarea ei, cum se înalta neprihanirea la cer, ca sa mijloceasca celor ramasi apropierea de folosinta cea buna, înseamna aceste recunoscatoare marturisiri despre binecuvântatul suflet al camaradei care a plecat la Dumnezeu.
Pr. Im.
Mişcarea Legionara readuce în planul vieţii noastre spirituale tradiţiile şi datinile neamului...
Revista „Falanga”, Anul IV, Nr. 27, 25 Decembrie 1940
Revoluţionară, dinamică, deschizătoare de ferestre largi şi noi în istoria ţării, Mişcarea Legionară îşi împlântă, totuşi, rădăcini adânci în datinile şi tradiţiile neamului. Ea nu este o rupere, o smulgere din zăcămintele profunde ale sufletului nostru etnic, ci, dimpotrivă, este o reluare a legăturii cu trecutul autentic, o restabilire a contactului cu esenţele mistice şi străfundurile conştiintei naţionale.
Înnoind, împrospătând viaţa istorică şi politică, Mişcarea Legionară îşi întoarce faţa, însă, către tradiţiile neamului şi continuă adevăratul drum al datinilor româneşti, pe care o altă viaţă cu totul falsificată şi importul unor moravuri de peste hotare, au reuşit să-l întrerupă timp de ani întregi. (more…)
Intre romanticii nostri europenizanti din secolul trecut si “intelectualistii” europenizanti de azi e o deosebire ce trebuie precizata.
In zori. Desen de Alexandru Bassarab
La lumina noilor idei europene, romanticii descopereau poporul romanesc. E adevarat ca ii prescriau tratamente politice si sociale dupa ultima carte de retete din Apus, dar in cultura romantismul ii apleca la izvoarele locale si-i invata sa devina autohtoni. Romantismul istoric ii calauzea spre stramosi; romantismul poetic, spre folclor. Europenizanti in ordinea social-politica, ei erau autohtonizanti in ordinea creatiei literare. “Intelectualistii” de azi reediteaza pe plan mintal frantuzomania de altadata. Sunt “intelectuali” in masura in care sunt frantuzomani; sunt europenizanti in raport invers cu autohtonismul. Romanticii afirmau poporul si legenda nationala; “intelectualistii” tagaduiesc poporul si isi fac din legenda latinista argumentul anexarii lor la cultura franceza. Ceea ce ei numesc europenism nu e decat frantuzism; ceea ce ei numesc intelectualism si rationalism nu e decat adaptarea la o anumita directie din cultura franceza si totdeodata abdicarea de la autohtonism. Ei se predau procesului de seductie exercitat de prestigiul francez si se socot calari pe planetele vazduhului, cand tagaduiesc ideea autohtona si ideea ortodoxa. Actualizand cu bravura formula d-lui Mihail Dragomirescu “de la misticism la rationalism”, au pornit cu pantahuza dupa contributii benevole de orientare. Nevoia unei orientari presupune o stare de neorientare sau de dezorientare si se pare ca acesta e cazul “intelectualistilor” nostri. La ancheta pe care au provocat-o in timpul din urma, s-au putut citi din partea lor raspunsuri de felul acestuia: “O spiritualitate noua? Nu este oarecum pretentios? Spuneti-mi intai daca a existat o spiritualitate veche, o nobleta spirituala a poporului romanesc, din clipa redesteptarii din intuneric!” Prin urmare, cum n-ar fi existat o spiritualitate veche, tot astfel n-ar fi existand posibilitatea unei spiritualitati noi. Desi exista o “clipa a redesteptarii din intuneric”, poporul acesta n-ar fi in stare sa traiasca decat dupa trup, orice posibilitate de viata in spirit fiind aprioric tagaduita si daca, totusi, exista directive ale spiritualitatii lui, aceste directive trebuiesc respinse ca primejdioase intelectualitatii: “Directivele traditionaliste, nationale si ortodoxe, inseamna, prin exces, un atentat la libertatea si educatia intelectuala a generatiei de azi”. Cu sau fara spiritualitate, cu sau fara directive spre o spiritualitate, poporul romanesc este tagaduit, trebuie sa fie tagaduit. El infatiseaza “un atentat la libertatea si la educatia intelectuala a generatiei de azi”. El este in cazul intai un nimic; in cazul al doilea o primejdie si atunci, intre “intelectualistii” cari vor sa se “perfectioneze” si intre poporul imperfectibil se impune: ruptura! Presupunand ca poporul nu e definit, “dusmanul nostru este indefinitul si setea cea mare este de a sti”. A sti – ce? A sti, poate, sa definim indefinitul? Dar aceasta te-ar obliga sa te apleci cercetator asupra realitatilor acestui popor si intelesul lor sa-l cristalizezi in linii directive. “Intelectualistii” nostri refuza aceasta truda si aceasta demnitate. Un defect fundamental al acestei categorii de carturari e lenea de a gandi propriu in raport cu realitatile de la noi. Un spectacol lamentabil au dat in ziua cand au decretat “ateismul national” fara ca vreunul dintre ei sa demonstreze prin vreun semn oarecare aceasta usuratica afirmatie.
(more…)
