Comuniştii fac progrese
«Înteţirea represiilor politice faţă de reprezentanţii şi adepţii PCRM, organizate de către actuala guvernare» a fost titlul unei conferinţe de presă ţinute săptămâna aceasta de către reprezentanţii fostului partid de guvernământ.
Am deschis dicţionarul, pe internet. Dacă cauţi explicaţii pentru expresia «represiuni politice», apar imediat expresiile «Gulag», «duşman al poporului», «teroarea roşie», «colectivizare», «poliţia politică», «masacrul de la Katyn», «puterea sovietică», «teritorii anexate», «partidul comunist».
Dacă cauţi «represiuni politice în Moldova», apar şi cifrele, multe cifre. În 1940 în Moldova erau doar vreo 300 de comunişti şi doar 21 dintre ei erau de etnie română. În 1941 aici erau deja circa 9000 de comunişti, jumătate dintre ei fiind aduşi din Rusia şi din alte republici sovietice.
La 28 iunie 1940 au fost arestate 1122 de persoane pentru că deţineau poziţii şi funcţii în administraţia de stat, fiind de etnie română. Apoi au fost arestaţi 2000 de oameni pentru că lucrau la căile ferate şi erau etnici români. Într-o singură noapte, la 12 iunie 1941, au fost deportate 32000 de persoane din Basarabia şi Bucovina, pentru că erau români înstăriţi. Doar 3 au reuşit să se ascundă, iar 133 au fost atât de bolnavi, încât nu mai avea sens să fie scoşi din casă. Încă vreo câţiva au scăpat «din lipsa materialelor compromiţătoare».
A urmat foametea din ‘46—’47, care a omorât 216000 de români din Basarabia. Apoi, 7 iulie 1949, când pe listele de deportare au fost incluse 35796 de persoane. Dintre acestea: 11889 copii şi 14033 femei.
Aceste evenimente au avut efecte serioase pentru puterea comunistă: în 1949 — din cele 12860 de familii incluse pe listele de deportare, 274 au scăpat, au putut rămâne acasă, pentru că… au depus cerere de intrare în colhoz. În doar câteva luni, din 1949 până în 1951, rata de intrare în colhoz a familiilor a ajuns de la 30% la 97%.
Recent, Consiliul Europei a adoptat o rezoluţie prin care «sunt condamnate cu fermitate politicile crude ale regimului stalinist care a organizat foametea din Uniunea Sovietică», fiind condamnate «toate încercările de justificare a acestor politici lugubre», care pot fi comparate cu «crimele împotriva umanităţii», pentru că au condus la moartea a „milioane de oameni inocenţi din Belarus, Kazahstan, Moldova, Ucraina». APCE recomandă facilitarea accesului la arhive pentru familiile celor dispăruţi.
Fracţiunea PCRM, care a insistat atât de mult ca liderul partidului, Vladimir Voronin, să fie inclus în delegaţia parlamentară a R. Moldova la APCE, nu a salutat această rezoluţie de condamnare a represiunilor politice. Nici nu a insistat asupra facilitării accesului la arhive pentru urmaşii sutelor de mii de oameni omorâţi de comunişti. Nici în anii de existenţă a PCRM, cu atât mai mult în anii de guvernare a acestui partid, represiunile politice nu au fost recunoscute, analizate, condamnate, iar victimelor acestor evenimente nu le-au fost cerute scuze publice niciodată.
Totuşi, acum, PCRM acceptă termenul de «represiuni politice», organizând conferinţe de presă tematice. Dacă comuniştii adoptă acest termen, înseamnă că acceptă condiţiile de provenienţă istorică a acestui fenomen? Înseamnă oare că acceptă şi noţiunile însoţitoare: NKVD, Katyn, teritorii anexate? E totuşi un progres.
Alina Radu, alinaradu.zdg@gmail.com Ziarul de Gardă
