Garda de Fier

Coperta revistei

♦ “RÂNDUIALA” (arhivă de gând si faptă românească). Director: Dumitru C. Amzăr. Anul I, Nr. 1, Ianuarie – Martie 1935, Bucuresti. Apariție trimestrială. Această revistă de nou duh românesc a numărat printre redactorii ei nume dintre cele mai cunoscute: Ernest Bernea, Radu Gyr, Ion I. Ionică, Eugen I. Ionică, Ion Samarineanu, Ion Covrig-Nonea, Vasile Băncilă, Haig Acterian, V. P. Gârcineanu, Lucian Blaga, Mihail Polihroniade, Aron Cotrus, Pr. Ion Dumitrescu-Borsa, Iulian Vesper, Dinu Buzdugan, Dimitrie Cuclin, Horia Ursu, Gheorghe Brânzănescu, Nicolae Crisan, s.a. Coperta revistei: Mac Constantinescu. Gravuri si desene: Al. Bassarab, Rudolf Rybiczka. “În planul de lucru al revistei vin întâi cercetările privitoare la problemele cugetului si vieții românesti, de azi si din trecut; urmează apoi înfățisări de oameni si locuri, în care suflul vieții noastre s’a ‘ntrupat în chipuri si icoane de nestearsă recunostință si de nepieritor îndemn pentru vremurile următoare; iar în al treilea rând, cronica îsi propune să judece locurile si întâmplările vieții de azi după nevoile acestei vieți si după măsura în care sforțările ei isbutesc să fie adevărate înfăptuiri românesti” – ne lămureste redacția în rândurile de deschidere cu titlul “O arhivă de gând si faptă românească”. “Gând si Cuvânt” se intitulează cercetarea directorului revistei Dumitru C. Amzăr, “gânduri închinate în dragoste si recunostință profesorului Nae Ionescu din partea fostului elev”, tratând legătura “dintre gând si cuvânt cu specială privire la limba si cugetarea românească”, pornind dela Gheorghe Lazăr ca prim profesor român de filosofie, la semnalele de alarmă pe care le adresa Titu Maiorescu cu privire la tinerii filosofi români si importul de cuvinte străine tot mai pronunțat din lucrările acestora, împrumut sau “rătăciri” deloc benefice “complexului de înțelesuri si de simțiri” (Maiorescu) “după firea cugetului si graiului românesc” – cum remarcă autorul – si până la Nae Ionescu, după care tineretul de azi “trebue să-si creieze singur cadrul de lucru, perspectivele si ‘formulele’ sintetice de care are nevoe pentru a-si putea orienta munca de cercetare”. “Tudor Vladimirescu – Gândul si fapta românească” ¹⁾ este titlul expunerii semnate de Ernest Bernea cu privire la revoluționarul român, “Domnul Tudor”, pornit la 1821 în fruntea cetelor de asupriți să înlăture clasa conducătoare înstrăinată, iar “dacă Tudor a murit părăsit de toți ai săi nu a avut moarte zadarnică. Nu, căci sunt morți care lasă vie în urmă fapta lor si a căror putere creste si se răspândeste peste veacuri. Asa a fost Tudor… De aceea Tudor a însemnat cu deosebire, momentul istoric al desteptării constiinței naționale. El a ridicat elementul românesc pe primul plan si a semănat în sufletul urmasilor săi constiința si mândria românească… Tudor a fost omul care, în vremea lui, a întruchipat constiința si virtutea românească adevărată, rămânând astfel peste veacuri un ctitor si un oblăduitor al sufletului nostru național.”

“Țară si Țări” se numeste amplul studiu al tânărului sociolog Ion I. Ionică²⁾ publicat în cel de-al doilea număr al revistei, în care sunt precizate – în prim plan – aspectele de cercetare a zonelor sau regiunilor care s’au păstrat în aluatul originar din punct de vedere al specificului cultural, folcloric sau etnografic, prin care se distanțează de “centralismul” si scoala lui D. Gusti si aspectul său definit de cercetare monografică: “Viața provincială duce prin chiar finalitatea sa la planul vieții naționale: țările (aici în înțelesul de ținut) pentru noi îndrumă spre Țară… Țările presupun țara. Ele sunt moduri ale aceleiasi vieți românesti care ne învăluie. Dar, cum la baza variaţiilor geografice ale țării noastre stă unitatea pământului românesc, asa la temelia lui etnică si morală stă Țara”. La finele studiului său, Ion I. Ionică³⁾, precizându-si punctul de vedere asupra condițiilor de cunoastere a ținuturilor (“țărilor”), explică: “În primul rând stă cercetarea realităților românesti în organizările lor naturale, de unde vom avea de desprins si de ridicat legea după care se desfăsoară viața noastră pământeană. Aceasta ne îndrumă să încheem paginile de față prin mărturia necesității unei cercetări sistematice a viețelor regionale românesti în cadrul țărilor tradiționale. În instituirea acestor studii, aci vedem unul din rosturile muncii pe care ne-o propunem”.

Cel de-al treilea număr pe lunile Iulie – Septembrie se deschide cu un amplu studiu al lui Ernest Bernea intitulat “Tradiție si Revoluție”, prin care analizează stările de fapt ale revoluțiilor (care trebuiesc a fi “înnoitoare”, cu “scop de îndreptare a stărilor de fapt”, dar care să păstreze tradiția, “legătura cu trecutul” ca “totalitate a bunurilor câstigate si experiențelor continuu verificate în viața unui popor”). Despre “Horia” (la împlinirea a 150 ani dela “martiriul din Alba-Iulia”), scrie Ion. I. Ionică care ne spune: “Pentru noi puterea sa si viața peste veac a faptei moțului iobag stă în smerenia lui, în supunerea desăvârsită poruncii momentului istoric al neamului său. El cel dintâiu a înțeles-o, el cel dintâiu a dus-o la faptă. De aci din împărtăsania țăranului din Albac cu duhul strămosilor morți în pământul atunci înstreinat al Ardealului, se ridică elementele tăriei sale, împotriva cărei întâmplările schimbătoare ale vieții nu mai pot nimic”. Din numărul următor al revistei (vol. I, nr. 4, 1935), ne reține atenția, în primul rând, articolul cu titlul “Începutul sforțării proprii – gânduri si străduinți ale tineretului de azi” semnat de Dumitru Cristian Amzăr, privind sensul si modul de împlinire pe care îl urmăreste tineretul naționalist: “A rosti gânduri în vorbă si faptă proprie – e singura cale care ne stă la îndemână, pentru a ne afla pe noi însine, pentru a fi si a ne misca în lume, printre alții si cu alții, dar prin noi însine. Cine înțelege prin propria lui cercetare: ce sânt, cum sunt rânduite si ce vor lucrurile acestei lumi, si cine din si prin proprie vrednicie săvârseste tot ce întreprinde, acela singur, om sau popor isbuteste să devină ceeace a fost rânduit să ajungă, înlăuntrul întregului acestei lumi, dintru începutul nepătruns a tot ce-a fost să fie. Fără încordarea creatoare a sforțării proprii, viața noastră si rostul ei în lume se abat dela firea si rânduiala lor înlăuntrul rânduelii celei mari a lumii însăsi, încărcându-se astfel cu păcatul cel mai apăsător si neiertat: al rătăcirii si pierzării de sine… Pentru o nouă educație, pentru adevărata educație a societății românesti – se pronunță în continuare autorul – este nevoe de o nouă scoală, de o altă pregătire pentru viață, în alte instituții, străbătute de alt duh. Noua educație, legionară, se face într’o scoală nouă: scoala faptei, a luptei, a sforțării proprii… Tineretul de azi luptă, asadar. Pentru creiarea unui nou om românesc, dar nu în absolut si în abstract, ci omul momentului istoric de azi, omul cerut de nevoile societății românesti din vremea noastră, pentru care noul tineret are o adâncă înțelegere istorică… Noua educație e singura care poate săvârsi în sufletul românesc de azi prefacerea de care acesta are nevoe”. Tot în cuprinsul acestui număr, avându-l ca autor pe tânărul filozof Vasile Băncilă, vede lumina tiparului prima parte a expozeului privind “Sensul culturii si ‘culturalizarea’ satelor”, stabilind ca aspect esențial “metoda proprie de promovare” a culturalizării în mediul enunțat si considerentele de care trebuie ținut seamă (continuat în vol. II, nr. 4 si 5, 1937); Ing. G. Nicolau-Bârlad – “Satul Românesc – Ce este față de ceeace poate fi” (fondul studiului analizează structura etnică a mediului rural, vitalitatea neamului românesc în mediul rural, nivelul de viață, posibilitățile de ridicare a acestui nivel ori cele de sistematizare rurală, pentru a reliefa doar o parte a subtitlurilor care însoțesc lucrarea, vol. I, nr. 4, 1935); Ernest Bernea – “Avram Iancu”: “Adânc prin suferință, viu prin legătura sa cu viața si oamenii, el s’a ridicat la luptă dintr’un puternic instinct si dintr’o îndreptățită nevoe de a trăi a neamului. Nimic artificial, nimic voit din prea multă socoteală, fapta sa a purces întotdeauna dintr’un ales simț al vieții si al istoriei, din ființa comunității căreia aparținea si pe care o simțea cuprinsă întreagă în sufletul său… Pentru noi numele lui Avram Iancu este întruparea unei răspântii istorice. Pomenindu-l alături de Horia si Tudor, sporim comoara sufletului nostru cu o nouă învățătură pentru îndrumarea si cresterea energiei naționale” – încheie autorul rândurile sale (vol. I, nr. 4, 1935).

Cu vol. II, numărul 1-4, 1937, “Rânduiala” îsi deschide paginile cu vestea tragică si coplesitoare a morții legionarilor Moța si Marin pe câmpiile însângerate ale Spaniei, cărora ține să le aducă un frumos prinos de închinare si slavă: “Un duh de jertfă si biruință a suflat peste noi. La porțile Madridului, Ion. I. Moța si Vasile Marin au căzut luptând în armatele luminii pentru sfințirea neamului întru Hristos. Ei, cei mai buni din viața tânără a acestei Țări, ei, cei mai darnici pentru ea! În ochii lor lumina vizionară s’a stins cuprinsă de negurile morții, topind, într’un ultim fior, chipurile dragi si icoana țării cu brazii ce urcă spre cer. Mâinile lor s’au abătut înclestându-se pe pământul rece al Spaniei îndepărtate… Ci săculețul cu țărână din țărâna Țării va fi fost singura căldură trupului lor sfâsiat. …Si inima noastră îi plânge, dar sufletul îi slăveste. Căci sufletul învață lângă ei ucenicia la o nouă viață, ale cărei orizonturi le bănuiau abia visurile noastre cele mai îndrăznețe de mărire. Ion I. Moța si Vasile Marin au murit pentru noi, pentru răscumpărarea noastră.” (“Lui Moța si Marin închinare”). Tot în acest număr al revistei, Mihail Polihroniade semnează studiul mai larg privind “Politica externă a României”, tipărit si în colecția publicației (mai apoi reeditat dealtfel în numeroase ediții si de alte edituri), studiu în care politologul legionar dezvoltă regimul alianțelor politice ale României în cadrul tratatelor politicei europene, analizează “imperialismele existente” de care trebuie să se țină seamă si atitudinea pe care trebuie s’o adopte România în acest context, definind trei opțiuni sau – cum se exprimă autorul – cele trei căi ce “ne sunt deschise: a) lupta împotriva imperialismului Italian si german; b) alăturarea de Roma si Berlin; c) neutralitate”, concluzând că “politica externă românească… trebue să resolve două probleme esențiale: 1) în cazul unei conflagrațiuni generale să nu fie de partea învinsilor spre a îngădui pretențiunilor ungare si bulgare să se valorifice si 2) atitudinea si apărarea față de Rusia”, opinând că “cea mai bună soluție este neutralitatea României în orice conflict european atâta timp cât interesele ei vitale nu sunt în joc” si evitarea “din răsputeri” a alianței cu Rusia comunistă. Prolific, nelipsit nici din această ediție a revistei, la apariția lucrării “Pentru Legionari” de C. Z. Codreanu, Ernest Bernea ține s’o prezinte în câteva rânduri cititorilor: “Cartea Căpitanului cade despicător si drept pentru a nărui tendința sufletului românesc care rătăceste pe culmile înalte dar si uscate ale raționalismului. Această carte este deci în primul rând o carte de educație intelectuală. Din ea se desprinde limpede, pentru omul adânc văzător, ce înseamnă a gândi viu, sau mai precis, ce înseamnă a gândi. În ea găsim gândirea ca pe o funcțiune a vieții. Cuprinsul său porneste firesc ca apa unui isvor care țâsneste dintre stânci: pur si plin de darul vieții” (art. “Cartea unui început de veac”).

Numărul 5 (vol. II) al publicației tipărit la 26 Iunie 1937, la “zece ani de Miscare Legionară”, porneste cu articolul “Căpitanul întregului neam” pe care îl iscăleste Dumitru-Cristian Amzăr, Căpitanul pe care “îl chiamă astăzi cugetul românesc de pretutindeni”, predestinat istoriei si “destinului românesc”, iar Vasile Băncilă încheie ciclul său despre “Sensul culturii si ‘culturalizarea’ satelor”, problema țărănească si remediile “de valorificare spirituală a satelor” prin crearea unui “sistem de condiționări necesare” respectându-se în primul rând viziunea țărănească fără de care “nu poate fi destin românesc”, Statul, viața si cultura noastră “raportându-se în primul rând la această lume țărănească”.

În cel de-al 8-lea caiet (vol. II, 1937), la pierderea tragică a viteazului General Cantacuzino, Ernest Bernea ne împărtăseste câteva gânduri de recunostință despre cel ce a fost “Generalul” Legiunii: “Ceeace căpăta însă o expresie desăvârsită în ținuta interioară a acestui mare luptător si om, era sentimentul demnității, al mândriei si al distincției. Generalul era un aristocrat adevărat. Nu era numai un aristocrat de neam ci si unul de spirit. Felul său de a fi, stilul său de viață, erau dominate de această însusire. Întotdeauna, dar mai ales în momentele de grea încercare, el apărea ca un om ales, cu simțul tuturor nuanțelor si frumusețelor ținutei aristocrate”. Tot despre legionarul general ne vorbeste si Ion Antoniu în rândurile sale intitulate “În cumpăna istoriei”, ca un “om care înțelegea să spună lucrurilor pe nume. Totdeauna categoric în atitudini – necunoscând echivocul – cu riscurile cele mai mari, niciodată nu ocolea adevărul”. Un interesant articol semnează în acest număr Dimitrie Cuclin despre “Muzica românească în funcție de muzica universală”, prin care ne defineste în primul rând ce este în înțelesul ei muzica, urmărind evoluția acesteia de-a rândul veacurilor si rolul ei fundamental ca instrument educativ, cu speranța că si muzica românească “amplificându-se” si înălțându-se” îsi va afla “rodirea, viața si mărețul rost ce usor i se poate profeți”.

Numărul 9-10 (vol. II, 1937) debutează cu articolul semnat de Ernest Bernea sub titlul “Economia Legionară sau întâietatea omului”, preambul la un studiu de valoare iscălit de Ion Veverca despre “Economia Românească”, urmat de cel al lui Ion Covrig Nonea care analizează “Miscarea Legionară si minoritățile”, relație în care “e necesară o schimbare de atitudine în sufletul minoritarilor, dirijată de dorința sinceră a colaborării cu Românii. Care, odată operată în suflete, va duce la recunoasterea drepturilor noastre de stăpâni pe destinele acestei țări, cu toate consecințele ce incumbă aceste drepturi, si fixarea adevăratei poziții a lor în angrenajul statului român”, iar nu “permițându-si atitudini arogante si disprețuitoare față de statul care-i găzduieste si-i hrăneste… Pentru aceasta însă, -continuă autorul – pentru ca să se ajungă la o asemenea răsturnare, favorabilă nouă, în mentalitatea minoritarilor, Românii, si în special conducătorii vieții românesti, trebue să dea dovadă de mult tact si simț de dreptate în raporturile cu minoritarii. Trebue să se dea dovadă de acel simț de echitate care cinsteste pe acei care îl au. Si Legiunea, prin seful ei, când si-a fixat poziția față de minoritari, a lăsat să se înțeleagă simțul de dreptate ce o animă.”

Pe lângă studiile de amploare, profunde si bine documentate din largul publicației, se desprinde si rubrica bogată de “Însemnări” prețioase tratând critic lucrările de stiință, filosofie, literatură, teatru, muzică, cultură si educație, si nu în ultimul rând revistele si ziarele care se conturează din peisajul timpului. Important de semnalat faptul că în colecția editurii “Rânduiala” au văzut lumina tiparului merituoasele studii de analize privind: “Tineretul si politica” (E. Bernea), “Naționalismul Tineretului” (D. C. Amzăr), “Tineretul si politica externă” (M. Polihroniade), poemul “Țară” de Aron Cotrus, “Horia” de Ion I. Ionică (ciclul Oameni si locuri), “Gânduri pentru Țară nouă” si “Cartea Căpitanilor” (E. Bernea), “Suflet si Gând” (Ion Veverca), “Din lumea legionară” (V. P. Gârcineanu), studii omogene care “vor putea fi consultate oricând cu real folos, ele oglindind spiritualitatea legionară în tot ce are mai dinamic si mai semnificativ” – după cum preciza ziarul “Cuvântul” în nr. 27 (serie nouă) din 1940.

Ultimul număr al “Rânduielii” (vol. III, caetul 1, 1938) tipărit în Aprilie 1938, în plină instituire a macabrei dictaturi carliste si prigonire a Legiunii, “subțiată” de numele principalilor colaboratori care iau calea temnițelor si lagărelor nou înființate, este si ultima zvâcnire a unei publicații fecunde, dedicată de-a rândul anilor analizei problemelor românesti de la nivelul cel mai înalt al cunoasterii, rămânând până astăzi un adevărat filon orientativ de cercetare si interpretare, simbioză a laturilor complexe de spiritualitate si ideologie legionară.

Componența “Cercului Rânduiala” expusă în vol. 4 (I), 1935: Dumitru C. Amzăr, Alexandru Bassarab, Vasile Băncilă, Ion Belgea, Ernest Bernea, Nicolae N. Brânzeu, Ion Conea, Mac Constantinescu, Ion Creangă, Nicolae Crisan, Constantin Floru, Puiu Gârcineanu, Liliana Grigorescu, Radu Gyr, Ion I. Ionică, Eugen I. Ionică, G. Nicolau-Bârlad, Mihail Orleanu, Valeriu Papahagi, N. M. Popp, Gheorghe Racoveanu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Ion Samarineanu, Emil Turdeanu, Haralambie Ungureanu.

Tipografia “BUCOVINA” I. E. Torouțiu, Bucuresti.

Nicolae NIȚĂ

^1)______
– “Tudor”, capitol inclus în lucrarea “Cartea Căpitanilor” apărută în colecția “Rânduiala”, alături de alte două expuneri publicate în revistă cu privire la “Horia” (Vasile Ursu Nicola, conducătorul răscoalei țărănesti din Transilvania de la 1784) si “Avram Iancu”, conducătorul moților de la 1848-’49, cunoscut si sub renumele de “Craiul Munților”.

^2)______
– Vezi si ampla lucrare de referință a lui Ion. I. Ionică: “Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Țara Oltului”, Tipografia “Bucovina” I. E. Torouțiu, Bucuresti, 1943 (ediția tipărită a tezei de doctorat a autorului nostru susținută în anul 1940).

^3)_______
– Se impun câteva precizări în privința lui Ion I. Ionică, mai ales că datele referente la biografia tânărului sociolog si etnolog, chiar după 1989, au omis cuprinderea apartenenței si formației sale politice, aceasta cu atât mai mult cu cât fratele său mai mare, eminentul Dr. Ing. Eugen Ionică, cade victimă a pogromului din 21-22 Septembrie 1939, când sute de legionari de pe întreg cuprinsul țării sunt asasinați în chip bestial din ordinul camarilei. Născut la Zărnesti, în 26 Iunie 1907, tânărul Ion. I. Ionică urmează scoala primară din localitate, după terminarea acesteia înscriindu-se la Liceul “Andrei Saguna” din Brasov pe care îl urmează în primii ani, mai apoi transferându-se la Liceul “Gheorghe Lazăr” din Sibiu unde se găsea ca elev fratele său mai mare, Eugen, si unde îsi termină studiile liceale în anul 1926. În toamna aceluiasi an, Ion I. Ionică devine student al Facultății de Litere si Filosofie. Interesat spre sociologie, în 1929 ia parte la cercetările monografice de la Drăgus în cadrul echipelor studențesti, cercetări pe care le va continua în cursul anilor următori si în alte zone ale țării. Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucuresti pe care o absolvă în 1932 obținând titlul de avocat. Urmează si cursuri de pedagogie, ajungând să predea filosofie si limba română la liceul “Andrei Saguna” din Brasov unde se stabileste temporar. Călătorii de studii în Franța unde, sub tutela etnologului Marcel Mauss, se înscrie pentru susținerea doctoratului. După Ianuarie 1941 si noua prigoană antilegionară, Ion I. Ionică se refugiază în Germania. După actul trădător dela 23 August 1944, ocuparea României de către trupele bolsevice si formarea în exil a Guvernului Național dela Viena condus de Horia Sima, ocupă postul de reprezentant al acestui Guvern în Croația (vezi C. Mohanu – “Ion I. Ionică, elemente biografice” în “Dealu Mohului”, Ed. Minerva 1996). Moare, în împrejurări încă neelucidate, încercând să treacă munții în Italia, în Decembrie 1945 sau Ianuarie 1946. Câteva consemnări pe seama acestui fapt, le găsim totusi într’unul din volumele memorialistice scrise de Horia Sima: “Pe Ion Ionică l-am întâlnit la Innsbruck înaintea Crăciunului, tocmai când mă pregăteam să trec munții în Italia. În camera lui mobilată, am dormit câteva nopți. Cum am povestit mai înainte, cu Crivăț, Borobaru si Mailat, am trecut munții pe la pasul Brennero îndată după Crăciun. Nu stiu în ce împrejurări Ion Ionică s’a întâlnit la Innsbruck cu Ministrul Vladimir Cristi si au plănuit împreună trecerea în Italia. Din câte am aflat mai târziu, destul de vag, au dat peste o călăuză de origine croată, care si-a luat angajamentul să-i treacă în Italia, pentru o anumită sumă de bani si pentru țigări. Însoțiți de această călăuză, – scrie în continuare Horia Sima – au pornit peste munți în Italia, nu stiu dacă pe la Brennero sau prin altă parte, si, din acel moment, nu s’a mai stiut nimic de soarta lor. În Italia nu au ajuns niciodată si nici nu s’au aflat trupurile lor pe undeva. Probabil că au fost ucisi de călăuză, care i-a omorît pentru a-i jefui. Trupurile lor le-a azvârlit undeva într’o prăpastie si asa se explică lipsa oricărei urme de la ei” (Horia Sima – “Guvernul Național Român dela Viena”, Editura “Miscării Legionare”, pg. 239-240, Madrid, 1993).

________________________________________________

♦ Vezi si ultima actualizare a “Publicațiilor Legionare” în format pdf