Garda de Fier

– închinată Studențimii române creştine –

Cândva, un codru secular,
Cu mii de cântece’n frunzar,
De nici o vijelie frânt,
Sorbea puteri adânci de viață din sfântul cer şi din pământ…

Şi bucurii nețărmurite veneau într’una să desmierde
Norodul celor ce de veacuri sălăşuiau în codrul verde:
Potop de păsări cântătoare,
Şi urşi, şi cerbi, şi căprioare,
Şi mierle fluerând din nai, –
Cu negrăit senin în suflet trăiau în codrul lor mereu
Trăiau ca’ntr’un adânc de rai,
Cu gâzele, cu greeruşii, cu florile lui Dumnezeu…

Dar într’o zi, veni din zare o vijelie cruntă foarte,
Cu negri nori aduşi de vânt, –
O vijelie ‘ngrozitoare, cu grele trăsnete de moarte,
Sub care mulți stejari s’au frânt
Şi’n urma căreia, pe codru s’a fost lăsat atâta jele,
De parcă iadul îl călcase cu toate duhurile-i rele!…

De-atunci, – pierind în zări furtuna, –
Pornit-a, una câte una,
Să cadă frunza celui codru, rămas cu ‘ngălbenite foi,
Pân’au ajuns copacii goi;
În ei s’au fost înfipt toți “carii”, rozându-i tainic, fără grai,
Şi’n locul cântecelor multe, nespusă jale-a fost apoi,
Căci păsările cântătoare pierduseră seninul rai:
Era acum doar plâns şi vai,
Iar codrul tot, – un putregai!…
Dar când, sub jale neagră foarte,
Întreg norodul celui codru se pregătea de moarte, –
Un sturz, – de doruri mari încins, –
A fluerat prelung odată norodului ce l-a cuprins
Şi sturzul i-a grăit aprins:

O, fraților, când ştiți cu toții că toți copacii noştri, vai,
Mâncați de “cari”, sunt putregai,
Când nici măcar un pic de viață nu pot să ne mai dea stejarii, –
Priviți: din putregai se ‘nalță, cu toată viața ‘n ei, lăstarii!…
Priviți-i, frații mei!… Priviți-i prin calda lăcrămilor rouă!…
Ei cresc cu soarele pe creştet şi vin s’aducă viață nouă!…
Ei vin cu doruri mari de viață, –
Oştire de lăstari, măreață, –
Să ‘nlăture tot putregaiul în care stau să roadă “carii”…
Mărire lor!… Trăiască-ne lăstarii!
O, frați, lăsați-mă cu lacrămi de bucurie azi să plâng,
Privind lăstarii ce se ‘nalță, – biruitor şi verde crâng, –
Cât zarea toată să’ntind aripi şi crângul tot la piept să-l strâng!
Căci, mâine, crângul va fi codru, – un codru dârz şi tare foarte, –
Menit de Dumnezeu să scape norodul nostru dela moarte!…
Vasile MILITARU