Garda de Fier

Ce altă viaţă era odinioară !
Din toamnă, de la mijlocul lui Noembrie, începea postul al patrulea din an, postul Crăciunului, cu îngăduinţa de-a mânca peşte în toate zilele, afară— fireşte — de Miercurea, de Vinerea, şi toate micile sărbători dintre Sfântul Nicolae şi Sfântul Spiridon.¹⁾ In timpul acesta jupânesele pregăteau toate bunătăţile care se vor mânca de Crăciun: porci, gâşte, curcani, turte şi celelalte. De ajun veneau colindele — ca azi — căci de la întemeierea ţărilor până în vremurile noastre poporul nu şi-a schimbat deloc obiceiurile, sau aproape deloc.
Apoi, la 25 Decembrie, dimineaţa, mergea toată lumea la biserică şi asculta slujba Naşterei Domnului. De la Vodă şi de la boieri până la prostime, în marea biserică domnească până în cea mai mică bisericuţă de sat, toţi creştinii îngenunchiau în faţa altarului… toţi, afară de doi: Domnul şi Doamna Ţării, cărora le era îngăduit să asculte Sfânta Evanghelie în picioare, căci între ei şi gloată trebuia doar însemnată depărtarea, chiar dinaintea lui Dumnezeu.
Aceste obiceiuri domneşti n’au fost întotdeauna aceleaşi; ele au căzut mai mult sau mai puţin sub înrâurile străine, slave, bizantine, greceşti, ruseşti. Nu le vom putea urmări în cursul veacurilor, căci va trebui atunci scrisă o carte întreagă. Vom lua însă epoca secolului al XVII-lea, ca fiind cea mai tipică, cea mai românească, fiindcă societatea noastră de atunci se emancipase de influenţa slavă şi nu căzuse încă sub acea fanariotă. Aşadar alaiul domnesc, la vreme de Crăciun, când mergea Domnul la biserică — un Vasile Lupu sau Matei Basarab, un Grigore Ghica sau Şerban Cantacuzino, un Cantemir sau Brâncoveanu — era următorul:
La scara palatului Vodă încăleca, căci nu era îngăduit nici unui boer măcar a face doi paşi pe jos, necum lui Vodă. Mersul pe jos era lăsat în seama prostimei, a poporului. Mergea deci Domnul călare de la uşa palatului la uşa bisericii, iar Doamna în caretă, deşi, la Iaşi bunăoară, biserica Sf. Neculai era în poarta Curții, iar la Bucureşti chiar înlăuntru curţii — bisericuţa care se mai vede şi azi, în piaţa de flori. Infanteria forma spalier, cât încăpea în ogradă, de o 
parte şi de alta a drumului pe unde trecea alaiul, iar cavaleria
 se rânduia la uşa bisericii. Ajuns acolo, Vodă descăleca, ceauşii
 strigau cât îi luau gura: „La mulţi ani” şi Mitropolitul ieşea, cu sfânta cruce şi cu Evanghelia, întru întâmpinarea Domnului, cântând: “Cade-se să te fericim”. Apoi intrau cu toţii în biserică, şi după ce se închinau cu evlavie pe la icoane si pe dinaintea Cenalogului, pe unde numai preoţii şi Vodă puteau trece, păşea Măria Sa până în mijlocul bisericii, se mai întor­cea odată cu faţa la altar, fă­când de trei ori semnul crucei, şi apoi, însfârşit, catadixea să se întoarcă cu faţa la boeri heretisându-i cu plecarea capului. La stâlpul cel din dreapta era strana Domnească, cu trei scări, săpată în lemn, poleită cu aur, şi împodobită cu o coroană, sub care era aşezată icoana sfântului, pe care-l are Domnul păzitor. Acolo, Domnul se aşeza, rămânând cu capul acoperit în tot timpul slujbei. De-a dreapta lui stătea spătarul, în picioare, cu spada domnească pe umăr si cu buzduganul în mână. De-a stânga lui Vodă, stătea Postelnicul cel Mare, apoi un rând de postelnicei, şi pe urmă toţi ceilalţi boeri, după starea lor. In dreapta, înspre altar, venea strana Mitropolitului, a arhiman­driţilor şi a egumenilor. Coconii domnesti îsi aveau strana la stâlpul din stânga bisericii, iar Doamna si Domnițele stranele lor ceva mai în spatele Voevodului. In stânga şi în dreapta lor stăteau jupânesele boerilor, rânduite cu aceeaşi socoteală ca şi bărbaţii lor, adică după rang, spătăreasa, postelniceasa şi aşa mai departe, până la cea mai mică din toate, nevasta vel armaşului. In tinda bisericii stau boerii fără boerie, cu jupânesele lor, căpitanii, boerinaşii — po­porului nu-i era îngăduit a in­tra în biserică, ca şi astăzi de altfel, când pentru a pătrunde la dumnezeească slujbă a Mitro­poliei îţi trebueşte o carte de intrare, şi n’am auzit să fi că­pătat vreodată vre-un precupeţ din piaţă vre-o atare carte… nici eu de altfel, care cunosc mai bine rânduelile din trecut decât cele de azi, fiind la fel cu precupeţii, n’am fost nici odată cinstit cu o atât de prețioasă favoare: o carte de intrare la Mitropolie!
Printre toate aceste fețe boeresti, circulau, ca jandarmii azi, sau ca astimonii în Atena lui Pericles, vornicii, pentru a păzi ordinea.
În timpul slujbei, precum am spus, Domnul si Doamna stăteau asezați, numai ei, căci toți ceilalți o ascultau în picioare. Dar când preotul citea Sfânta Evanghelie, Vodă si Doamna se sculau însfârsit si ei, Domnul scoțându-si chiar căciula Domnească din cap. Boerii, jupânesele, toată lumea îngenunchia.
După slujbă, Mitropolitul mergea el însusi pe la strana Domnului, a Doamnei, a Domnițelor si a cuconilor, de a le da anafora – apoi se aseza în strana lui si o împărțea de acolo boerilor si jupâneselor.
În sfârşit, boerii ieşeau din biserică, încălecau în curte, şi, aşezaţi pe două rânduri, aşteptau, cu capetele goale, până trecea Vodă printre ei, călare, şi Doamna în caretă, pentru a se întoarce la palat.
Acolo, mergeau Domnul şi Doamna de-a dreptul în spătăria cea mare, de primeau şi împărţeau darurile de Crăciun: covoare persane, potire de aur sau de argint, cesti lucrate în filigrame erau de obicei darurile ce se dădeau perechii domnesti. Iar ea împărțea blănuri, stofe de brocard sau de atlas, batiste de mătasă, bani.
Ceremonia împărțirei darurilor era întovărăsită de un “logos”. O cuvântare a vel logofătului care era maestrul de ceremonie al Curții domnesti. Cucernici cum erau bătrânii nostri, cuvântarea aceasta avea ca temă principală o vorbă din Evanghelie, privitoare la sărbătoarea Crăciunului, pe care apoi logofătul țesesa frumoase cugetări, urând Voevodului si familiei sale toate fericirilie spre binele țării pe care o cârmueste cu dreptate deplină si părintească milă. După ce-a sfârsit Logofătul de vorbit, boerii sărutau mâna Domnului, care, în puține cuvinte, le mulțumea de credința lor, asigurându-i că din partea-i cea mai vie dorință a lui este de-a domni ca un părinte, nu ca un stăpân.
Pe urmă, poftim la masă! Începe ospățul de Crăciun, care la Iasi avea loc în Divanul cel mic, iar la Bucuresti în spătăria cea mică. Doamna, care de obicei mânca în odaia ei, cu Domnițele, si cu unele jupânese de Crăciun venea si ea la masa domnească, la care erau poftiți în primul rând, fireste, Mitropolitul si Episcopii, si apoi toți boerii de starea întâi.
Ce mese erau pe atunci, ce gastronomic lux se desfăşura, noi, cu debilele noastre stomacuri de azi, nici nu ni le putem în­chipui.
Dar mai întâi, rânduiala şi aici. Vodă stătea în capul mesei, pe un scaun mai înalt, având pe Doamna de a stânga şi pe Mi­tropolit de-a dreapta. Marele spătar stătea şi aici ca şi la biserică, în picioare în spatele lui Vodă, cu sabia şi buzduga­nul în mână. Marele Logofăt umbla forfota prin odaie, rânduitor al întregei ceremonii gastronomice. În sunetul dobelor şi al trâmbiţilor stolniceii aduc, pe rând, bucatele din „cuhne”. Înaintea lor merge vătavul stol- niceilor, care dă talgerul cu bu­cate stolnicului al 2-lea, care la rândul lui îl înmânează Vel Stol­nicului. Acesta gustă întâi din bucate, apoi aşează talgerul pe masă, şi înainte ca Domnul să guste din mâncare, Mitropolitul, făcând o scurtă rugăciune, blagosloveşte masa. Cum a pus Vodă prima îmbucătură în gură, se slobod tunurile şi începe meterhaneaua turcească a cânta asurzitoarea, barbara de meterhanea cu daulgiii, jilgiii şi zarmagii ei.
Domnul gusta din bucate şi cele care nu-i plăceau erau băgate sub masă. Obicei care ar părea astăzi puţin ,,în etichetă”, dar totuşi foarte filantropic, fiindcă nu putem bănui altceva decât că bucatele care nu erau pe placul Domnului serveau la hra­na câinilor. Fireşte, afară, la poarta Curţii Domneşti, se uitau cu jind pe la geamuri toate haimanalele capitalei, toţi coa­tele goale, toţi chiorăe maţele, şi decât câinilor mai bine le-ar fi dat lor de mâncare. Dar nu putem cere de la voevozii tre­cutului mai mult decât ce facem noi astăzi.
Urmau talgere peste talgere, ciulamale, pilafuri, fripturi de vacă, de porc, de iepure,de căprioară, de curcan, de fazan, prăjituri, plăcinte, sarailiuri, ba­clavale, şi din toate, din toate se mânca câte ceva. Farfuriile, de argint, se schimbau după fiecare fel, însă talgerele rămâ­neau, goale, în mijlocul mesei, puse unele peste altele, până făceau ca un fel de turn—fiind­că era neapărat trebuincios ca Vodă, Mitropolitul şi Boerii să-şi dea bine seama de cantitatea de mâncare pe care o băgaseră în nesăţioasele lor burţi. Furculiţe încă nu erau — în tot cazul prea puţine şi se între­buinţau numai când venea vre­un oaspete străin, care era de altfel, si mai puțin obisnuit decât noi cu o atare greblă, cu care nu prea stia ce să facă. Fiindcă furculița, de origină bizantină – trecută în mostenire Turcilor, a pătruns la noi înainte de-a pătrunde în restul Europei.  Deocamdată, la ospeţele acestea de Crăciun, în sec. al 17-lea, nu se aflau pe masă decât farfurii, cuţite şi lingure. Mai cu ajutorul lor, mai cu al degetelor, îmbucau Vodă şi ceilalţi boeri mâncările alese ce li se aduceau. Paharele erau sau de cristal, sau pocale de argint (numai Vodă Dabija bea din oaia de lut, căci găsia că vinul nu are altfel gust). Se bea bere şi vin, alternativ, la 3-4 pahare de vin, unul de bere. Şi fireşte că nu cuteza nimeni să guste din băutură, până nu închinase Vodă mai întâi „sănătăţile” sale, care începeau cu „cinstea împăratului” — o mică excrocherie, căci vorba de Împărat era îndoielnică, în­semnând, pentru ochii lumii, Padişahul Otomanilor, Sultanul, iar în cugetul Domnului şi al iniţia­ţilor, împăratul Creştinilor, adi­că al Germanilor.
După masă, după rugăciunea Mitropolitului care încheea ospă­ţul, Vodă şi boerii treceau în camera de alături, la vutci (ele se beau înainte şi după masă), la cafele şi la ciubuce. Doamna dimpotrivă mergea de-a dreptul în „casa ei”, unde o aşteptau Domniţele şi jupânesele, care se ospătaseră si ele. Începeau atunci vorbele lor muiereşti, de gospodărie, de copii, de modă, cum se leagă mai bine o dul­ceaţă şi ce culoare vor avea penele comanacului în anul ce
 stă să vină.
In sufrageria rămasă goală după
 plecarea lui Vodă şi a boierilor,
rămâneau lacheii — cărora li se
 spunea pe atunci: aprozi, vă
tavi, vornicei, mai ştiu eu cum. Ce nu mâncaseră boierii, popii si câinii, mâncau acum ei, sub paza ostasilor de la usă, ca nu cumva să iasă vrenul cu blidele de argint afară. Si în timpul acesta, sub ferestrele palatului, stăteau chiorăe-mațele, de se uitau de departe, pe geamuri, în gerul lui Decembrie…
Era ziua Naşterei Mântuitorului!
C-tin GANE

1)____
– E vorba aici de oraşe, căci la țară obiceiurile acestea se mai păzesc şi astăzi.