ANUL VECHI… de Nicolae Niță
Anul Vechi, proptit de-o rază
Sus pe cerul înstelat,
Parcă nimeni să nu-l vază,
Sta trist şi îngândurat:
– Toată lumea, văd, petrece
Ca să ies din calendar
Şi să plec în noaptea rece
Alungat cu foc şi-amar…
În jur, stele lucitoare
Mici şi mari, sclipind cunună,
Într’o parte, Luna mare
Mai că vrea ceva să-i spună:
– S’a dus anu’ – zice Luna,
Cu un zâmbet scris pe față,
– Ce faci Anule acuma
Şi ce gânduri te agață?
Anul Vechi, cuprins de sine,
Mai c’ar vrea, de chin, să plângă
Nici o stea la el nu vine
Toți şi toate, îl alungă…
Nu-i nici una ca să-i spună
C’a fost bun, ori c’a fost rău
I-a fost dat ca să apună,
Şi se-ascund din jurul său.
-Câte nopți am dat pe boltă
Au uitat dragele stele,
Parcă toate se revoltă
Că mai sunt pe lângă ele…
Tot vorbind, răsare mare,
O lumină orbitoare.
Nu e una oarecare,
Ci este chiar mândrul Soare
Cuprinzând întreaga zare.
Iar de mână, el se ține
Pentru fală, peste zile
Chiar cu Anul Nou ce vine
Scris de-acum pe alte file.
Blând, Luceafărul coboară
Şi se pierde în abis
Iară Luna, într’o doară,
Anului aşa i-a zis:
-Eu, de-acum te las cu bine
Anule care-ai trecut,
Mă ascund, cum se cuvine,
De Soarele apărut.
Dar de-o fi, în lumea mare,
Să te văd şi să-ți vorbesc,
Ne-om găsi prin calendare
Ale anului ceresc.
Plec de-acuma la culcare
Să-i fac loc Domnului Soare.
– Anul Nou se cam grăbeşte,
În şampanie şi vin –
Cu glas stins, aşa-i grăieşte
Vechiul An cuprins de chin.
– Rămas bun, stăpână Lună
Peste-a nopților genună!…
*
Stele, astre, cum putură
Dintr’o dată dispărură…
Şi cu ele raza sură
Despre care-am amintit,
Ținând Vechiul An proptit.
………………………………………
Jos în munți, la ciutură,
Cerbu’ albit de fulgi din cer
Plânge, sau se bucură,
Lingând apa prinsă ‘n ger.
Mai la vale, un urs mare
S’a trezit din hibernare,
Şi aşteaptă liniştit,
Să-i ureze Bun Venit,
Anului care-a sosit!
Nicolae NIȚĂ
Foto © terradesign.ro
