Garda de Fier

Revista “Gând Românesc”. Director: Ion Chinezu

Există vremuri în care istoria ne integrează în fiinţa ei oarecum fără voia noastră şi ni se impune ca o poruncă mai tare şi mai presus de noi. O astfel de perioadă a fost pentru Români vremea pregăti­toare şi înfăptuitoare a Unirii. Părtaşii generaţiei de atunci şi-au gă­sit rostul în mersul însuşi al istoriei naţionale, evenimentele i-au prins întregitor şi i-au aşezat la posturi după nevoi obiective. Există însă vremuri în care istoria ne cheamă, dar nu ne porunceşte, în care insul se simte slobod şi fără de răspundere, în care integrarea în istorie trebue să pornească, organizată şi voită, chiar din partea noa­stră. O astfel de perioadă este vremea dela Unire încoace. Generaţia de după Unire nu-şi află rostul prin simpla ei aşezare în istorie, cu toate că acest rost există. Constrângerea astăzi este mai mică, misiu­nile mai puţin grabnice, încât generaţia noastră poate să creadă că e liberă să aleagă drumul spinos al istoriei, dar se poate tot atât de bine mulţumi cu ce i-au lăsat înaintaşii. Cu alte cuvinte, că poate să-şi caute un rost în istorie, dar poate şi să trăiască alături, să producă sau să consume. Mai presus de putinţe stau însă datoriile. In lumina acestora trebue cercetată orice situare în istorie. Căci însemnat nu e ceeace este, ci ceea ce ar trebui să fie. In toate faptele omeneşti în­tâietatea o deţine idealul etic.

Mai întâi, o precizare în privinţa misiunilor. Nu se poate tăgădui că ne putem făuri noi înşine o misiune şi chiar să ne împotrivim istoriei şi mersului ei firesc. Societăţile omeneşti îşi au legile lor proprii de desvoltare, dar spre diferenţă de legile naturii, legilor de evo­luţie socială ne putem opune şi le putem tulbura funcţio­narea. Desigur nu pentru totdeauna, pentrucă istoria este mai pu­ternică şi mai durabilă decât noi, dar totuşi un amestec al nostru ră­mâne cu putinţă. Nu o singură dată în istoria lumii personalităţi pu­ ternice au împiedecat cursul firesc al evenimentelor sau le-au abătut calea. Există însă misiuni obiective, exterioare nouă, pe cari nu ne rămâne decât să le aflăm şi să le luăm asupra noastră pentru a le duce la îndeplinire. Sunt adevăratele misiuni istorice. Fiecare epocă îşi are nevoile şi putinţele ei proprii, născute din structura vieţii so­ciale şi a desvoltării ei în timp, sub determinarea mediului înconju­rător, nevoi care aşteaptă să fie împlinite şi putinţe cari se vor întru­chipate. Numai pe linia acestora se poate vorbi de o integrare în istorie.

Se va înţelege de ce problema îmbină în ea un mănunchiu de termeni în aparenţă potrivnici unul altuia, dar de fapt legaţi organic prin însăşi firea lucrurilor. In primul rând o unire a valorilor locale cu valorile universale, apoi o unire între vremelnic şi veşnicie, în sfârşit o realizare a ideei de om în condiţii particulare de viaţă. Precum vom înfăţişa la rând.

Un raport de integrare cu istoria nu se face abstract şi nici pe cale curat intelectuală, el presupune o legătură cu fiinţa noastră în­ treagă. Integrarea în istorie nu este o idee, ci un stil de viaţă. Faptul acesta nu trebue pierdut nici un moment din vedere. El însemnează mai întâi de toate trăire în concret, realitate şi nu ideologie. Nu ne putem integra decât într’o istorie anumită, într’o realitate istorică sau socială concretă. Aceasta cuprinde însă o determinare îndoită, de natură foarte precisă: loc şi timp. Istoria nu se petrece oriunde şi nici oricând, ea aparţine totdeauna unor fiinţe reale, desvoltate într’un anumit loc şi cuprinde o succesiune organică de momente legate în chip cauzal şi deci necesar între ele. Aceasta însemnează că nu ne putem integra în istoria oricărei grupări sociale şi nici în orice perioadă istorică, ci numai în istoria reală din care noi înşine facem parte, în istoria ţării în care trăim şi anume în epoca de faţă a istoriei naţionale, în care putem fi părtaşi activi prin gândurile şi faptele noastre. Integrarea în istorie nu poate să însemneze decât identifi­carea noastră cu naţiunea din care facem parte şi numai prin ea cu întregul popoarelor din lume, umanitatea. Atâta vreme cât realitatea socială imediată din care facem parte este de natură naţională nu putem fi rodnici şi deci nu putem pătrunde nici în universalitate decât pe căi naţionale, afară dacă nu ne expatriem şi nu intrăm în cuprin­ sul altor realităţi. Sociologia a lămurit în deajuns partea comunităţii în procesul creaţiei şi în genere situaţia insului în societate. Omul nu activează niciodată strict individual, numai viaţa animală se petrece pe planul acesta, el este determinat în toată activitatea lui de viaţa socială care îl înconjoară şi de viaţa istorică premergătoare. De aceea omul nu poate face nimic prin propriile puteri, el trebue să lucreze cu forţe sociale şi înlăuntrul societăţii din care face parte. Nu făgă­ duim fireşte, putinţa unor acţiuni de lărgire a cadrelor sociale, de pildă o treptată lărgire a cercului de viaţă dinspre naţiune spre umanitate, dar nici acţiunile acestea nu se pot împotrivi legilor fireşti de desvoltare, cel mult pot lucra în sensul lor şi să le grăbească desă­ vârşirea. Prin urmare în stadiul actual de desvoltare socială integra­ rea în istorie duce cu necesitate la fiinţa naţională şi numai dinlăuntrul ei şi în sensurile ei organice putem tinde spre alte ţeluri sau activa pentru alte idealuri. Altfel putem cel mult să distrugem, dar nu dobândim nimic pozitiv. Dintre Germanii potrivnici ţării lor şi cei cari din cuprinsul stărilor actuale se străduesc să asigure Germaniei o soartă mai bună, numai cei din urmă păşesc pe calea dreaptă. Tot aşa dintre mulţimea Ruşilor refugiaţi cari defăimează şi acum Rusia Sovietică şi se opun ei cu desăvârşire — şi comuniştii ruşi cari se sbat în slujba ţării lor ca să o scoată odată la liman, comuniştii au dreptate. Iată de ce nu e nimic mai firesc decât să întâlnim pe Ger­mani identificaţi cu naţional-socialismul, pe Italieni cu fascismul, iar pe Ruşi cu bolşevismul. In toate aceste cazuri o împotrivire nu poate să însemneze decât nerodniicie: distrugere personală fără nici un fo­ los, situare alături de istorie, neînţelegere a evenimentelor şi chiar lipsă de legătură interioară cu întâmplările din jurul nostru. De sigur că toate regimurile amintite se vor schimba odată şi odată, dar până atunci cei cari le suportă nu pot decât să le primească şi să le mă­ rească eficienţa pentruca momentul de faţă al istoriei lor naţionale să nu rămână sterp şi abia când se vor dovedi necorespunzătoare să îie părăsite şi înlocuite cu altele. Iarăşi nu putem tăgădui că popoa­rele uneori rătăcesc în faptele lor şi că în zile de acestea suntem da­ tori să luptăm din răsputeri pentru dreapta lor îndrumare, dar nici acţiunea aceasta n’o putem duce împotriva naţiunii însăşi. Cu alte cuvinte şi îngrădindu-ne la realităţile noastre, integrarea în istorie nu poate să însemneze primirea cu orice preţ a regimului de izbândă, ci fundamentarea acţiunilor noastre în realităţile româneşti. Putem săvârşi aşadar, orice, atâta vreme cât nu prime jduim interesele nea­ mului însuşi. Putem de pildă, să fim filosemiţi sau filogermani sau filofrancezi, putem să milităm într’o politică de dreapta sau de centru sau de stânga, putem fi ortodocşi sau catolici, etc, dar în toate trebue să păstrăm ca punct de plecare şi călăuză fiinţa naţiunii româneşti. Aceasta însemnează că dragostea noastră pentru alte seminţii, con­ cepţia noastră politică sau credinţele noastre religioase nu pot fi îm­pinse niciodată dincolo de interesele naţionale. De câte ori se va pune în cumpănă vreo problemă de acest fel şi fiinţa însăşi a ţării, va trebui să alegem fără şovăire pe aceasta din urmă. Să ne amintim in această privinţă de atitudinea socialiştilor „internaţionalişti, uma­nitarişti, antimilitarişti” în timpul războiului. Aproape niciunul n’a primit să-şi trădeze ţara în numele principiilor. Realitatea naţională s’a dovedit cu acest prilej precumpănitor mai puternică decât con­ cepţiile antinaţionale. Şi să ne închipuim ce ar face comuniştii români, rusofili astăzi, în faţa unei invazii ruseşti. Vor refuza să lupte îm­potriva „fraţilor de doctrină” sau se vor alătura „burghezilor” pentru apărarea patriei? Nu ne îndoim că cei mai mulţi şi cei mai buni dintre ei vor apuca cea din urmă cale. Iată oe înţelegem sub inte­ grare în istoria naţională. Orice politică a ţării trebue să primească fundamentarea aceasta naţională, fie că e de stânga, fie că e de dreapta. Naţionalismul nu poate fi o doctrină de partid, ci instinctul însuşi de conservare al naţiunii, spiritualizat prin conştiinţă. Altfel triumful unei mişcări parţiale ar putea să pună în joc însăşi fiinţa noastră naţională. Aşa dar cea dintâi urmare a integrării în istorie este naţionalismul înţeles ca fundament al tuturor acţiunilor noastre, ca fel de a trăi şi de a te găsi în lume. Numai aşa putem tinde spre universalitate.

Integrarea implică în acelaşi timp o legătură organică, nemijlo­cită cu prezentul. Istoria unei naţiuni este procesul de autorealizare desfăşurat pe trei dimensiuni, trecutul realizat, viitorul de realizat şi prezentul realizator. Activi nu putem fi decât în prezent. Trecutul reprezintă o realitate gata făcută, pe care noi o putem lua ca punct de plecare, o putem nesocoti sau o putem păstra, dar n’o putem reîn­ via ca atare şi nici n’o mai putem schimba în vreun fel. Faţă de trecut sarcina noastră se reduce la o simplă valorificare; ca fapt ră­ mâne însă neschimbat. Viitorul reprezintă dimpotrivă o simplă posi­ bilitate, un ideal şi ca orice posibilitate realizarea lui nu este niciodată o certitudine şi nici nu suntem stăpâni pe fiinţa lui. Viitorul este un simplu plan pe care trebue să-l avem mereu sub ochi şi trebue să tindem către realizarea lui, dar care totuşi nu depinde numai de noi şi uneori e cu totul departe de slabele noastre putinţe omeneşti. Vii­torul ne apare ca lumea ireală a idealului din care realizăm uneori părţi importante, dar din care întotdeauna rămâne un rest, fără întru­parea căruia goana noastră nu ia sfârşit, iar viaţa noastră nu-l mai poate atinge. In fiinţa unui neam, încare noi nu ne putem socoti decât un moment neînsemnat dintr’o imensă şi bogată desfăşurare de viaţă, trecutul reprezintă sarcina generaţiilor trecute, iar viitorul sarcina generaţiilor cari vor urma. Prezentul singur este sarcina noastră, în care putem interveni cu fo’os, în care putem săvârşi istorie, în care prin cea mai neînsemnată faptă a noastră putem întregi sau micşora fiinţa mai presus de noi a societăţii. Prezentul este singurul moment în care istoria ne este deschisă, în care avem putinţa unei integrări reale prin propria noastră viaţă (prezentul măsurat individual, ca perioada vieţii în care putem fi în vreun fel sau altul creatori sau cel puţin păstrători de cultură sau civilizaţie). In această lumină pre­zentul capătă o altă semnificaţie decât clipa imediată şi neatârnată; prezentul nu e decât o punte, o trecere dela ceea ce a fost spre ceea ce va urma să fie. De aceea şi integrarea noastră în prezent nu în­semnează o rupere cu celelalte dimensiuni ale timpului, ci dimpotrivă o mai puternică legătură cu ele; tocmai pe calea aceasta devenim o verigă necesară în lanţul evoluţiei sociale. Prezentul este determinat organic de trecut şi viitor, sub forma tradiţiei şi a idealului social, încât dacă istoria nu ne este deschisă decât prin prezent, ea ne de­termină din momentul acesta prin fiinţa ei întreagă. In primul rând trecutul. El însemnează munca tuturor generaţiilor cari ne preced, transmisă nouă ca zestre spirituală, prin tradiţie, formând suportul şi atmosfera istorică în care lucrăm şi fără de care ar trebui să cădem îndărăt în animalitate. Nu toţi ne dăm seama de importanţa covârşi­ toare a tradiţiei în viaţa popoarelor; avem uneori îndrăzneala să cre­ dem sau să pretindem că istoria începe cu noi. In realitate, pe orice tărâm de activitate ne-am găsi, munca noastră actuală a fost făcută cu putinţă prin nenumărate străduinţe anierioare depuse pe acelaşi tărâm de-alungul unor vremuri adeseori incalculabile. Mai mult decât atât, inovaţia însăşi, progresul adevărat, nu e cu putinţă prin nesoco­ tirea tradiţiei. Nu contribuim la propăşirea culturii sau a civilizaţiei cu nici o revoluţie radicală, ci numai dacă legăm firul activităţii noastre de unde l-au lăsat din mâini înaintaşii şi căutăm să-l ducem mai de­ parte. A nesocoti tradiţia însemnează a te aşeza pe un punct de ple­ care inferior înaintaşilor, dimpotrivă continuarea ei însemnează cu necesitate un pas mai departe. Revoluţiile înseşi n’au devenit fructuoase decât când s’au întors la stările vechi şi au încercat să le transforme dinlăuntru. Apoi viitorul. El acţionează pe calea idealului. Importanţa acestuia nu este mai mică decât a tradiţiei. Popoarele lipsite de un ideal sunt pierdute pentru civilizaţie. Individualitatea lor se destramă şi existenţa lor istorică ia sfârşit. Idealul însă pare mai puţin necesar decât tradiţia. Tradiţia ne stăpâneşte uneori şi fără vrerea noastră, idealul dimpotrivă poate fi mereu înlocuit cu scopuri secundare sau cu simpla vieţuire în actualitate. Faptul nu este adevărat decât pentru indivizi. Ca popor nu putem avea decât un singur ideal, întruparea tuturor virtualităţilor noastre existenţiale, împlinirea destinului naţio­nal, iar pe acesta trebue să-l avem mereu în faţă, altfel mersul isto­ riei devine rătăcire şi irosire de timp. Un popor nu se poate desinteresa de ziua sa de mâine, nu poate trăi numai în actualitate, pentrucă în viaţa lui fiecare clipă îşi are un rost precis şi fiecare moment trebue să-i asigure o mai deplină realizare de sine. Din aceleaşi pricini în viaţa popoarelor continuitatea este o condiţie a existenţei. Orice în­ trerupere şi orice abatere se plăteşte scump. încă un fapt de care nu ne dăm întotdeauna bine seama. Toate popoarele moderne şi-au im­ pus felurite forme de viaţă după împrejurări exterioare şi chiar in­ spiraţii de moment, pe cari s’au văzut nevoite să le părăsească mai târziu ca nepotrivite şi vătămătoare. Este una din consecinţele cele mai dezastruoase ale neîncadrării în istorie. Când o generaţie de oameni uită zestrea trecutului şi nesocoteşte porunca viitorului soarta naţiunii este puternic primejduită. Scăparea nu poate veni decât dela idealul social, ca drumul cel mai sigur de orientare. Legătura noastră cu prezentul în sens de acţiune eficientă în mersul istoriei, ne situează aşa dar în legătură organică şi cu trecutul şi cu viitorul.

Tălmăcite toate acestea din punctul de vedere al insului integrat în istorie şi al datoriilor sale faţă de aceasta, dobândim un îndreptar de acţiune destul de sigur şi de eficace. Respectul faţă de tradiţie apără de improvizaţii, de construcţii spirituale fără viaţă. Luând ca punct de plecare în toate acţiunile noastre istoria grupării din care facem parte, fapta noastră va creşte organic, susţinută de întreg tre­cutul şi verificată prin experienţe colective nenumărate. Urmărirea idealului social ne apără la fel, de provizorate, de fapte săvârşite pentru o zi, lipsite de suflet şi durată, Nu e nimic mai vătămător în viaţa popoarelor decât acţiunile întreprinse de pe o zi pe alta. In toate acţiunile noastre sociale, fie cât de neînsemnate, trebue să avem mereu în vedere faptul că viaţa naţiunii din care facem parte întrece cu mult pe a noastră şi nu ne-am făcut datoria decât dacă am socotit-o ca scop în sine, nu ca mijloc al vieţii noastre restrânse. Simţământul istoric ne ţine mereu treaz în conştiinţă adevărul că înainte de noi pe pământul acesta au fost mii de generaţii cari ne-au făcut nouă cu putinţă viaţa de azi şi că după noi vor urma alte mii de generaţii, viaţa mai bună a cărora va trebui s’o pregătim noi. In această perspectivă nu dobândeşte o valoare decât ceea ce se însu­mează într’un fel sau altul pe linia de desfăşurare a istoriei. Cu altă expresie simţimântul istoric se chiamă simţ de răspundere faţă de vii­torime, în care se cuprinde şi ascultarea faţă de porunca vremurilor precedente.

Istoria deşi ne cuprinde este întotdeauna o realitate mai presus de noi. Integrarea noastră în ea poate porni dela consideraţii diferite, dar odată integrarea săvârşită, trebue să-i acceptăm ritmul ei de viaţă, în care prezentul nu-i decât o legătură dintre trecut şi viitor, dar un moment de o importanţă iară seamăn, fiind singurul în care noi putem însemna ceva şi prin care putem rămâne în istorie. De aceea datoria noastră faţă de istorie, după datoria integrării însăşi este respectul vieţii ei organice şi actualizarea maximă a tuturor virtualităţilor cari cad sub puterea noastră de acţiune. Iată ce însem­ nează participare conştientă la viaţa şi menirea unui neam, activitate pe linia destinului naţional. Vremelnicia se însumează în veşnicie.

Dacă drumul spre universalitate şi drumul spre veşnicie duc prin istorie, iar aceasta aparţine grupării din care facem parte, se înţelege uşor de ce se impune integrarea noastră în istorie. Ceea ce deosebeşte pe om de animalitate este viaţa spirituală, conştiinţa legată de valori universale şi de valori veşnice. In concret această existenţă nu ne-o mijloceşte decât istoria; numai în cuprinsul ei ne putem întrece pe noi înşine si putem să ne realizăm ca oameni. Prin urmare, sau re­ nunţăm la viaţa omenească şi atunci nici o problemă nu ne mai tul­bură, vieţuim asemenea animalelor, sau ne străduim să devenim oa­meni, să ne realizăm pe linia spiritului, dar atunci integrarea în isto­rie nu poate fi înlăturată, fie că ne vine dela împrejurări obiective, fie că ne-o impunem noi, cu voia noastră. In definitiv nu există om abstract decât ca idee sau ca ideal, ca fapt există numai oameni con­diţionaţi geografic, istoric, social, naţional, etc. (adică Germani, Fran­cezi, Români şi a. m. d.). Realizarea omului se face în anumite con­diţii obiective cari nu ne aparţin şi pe cari nu suntem stăpâni, încât singura posibilitate de realizare a noastră ca oameni duce prin reali­tatea românească, prin istoria naţională, problema fiind: cum înfăp­tuim omul românesc? (După o expresie care nu ne aparţine, dar pe care o găsim foarte nemerită). Integrarea în istorie prin urmare, nu-i o problemă oarecare nici pentru ins, nici pentru obşte, ci o problemă de viaţă şi de moarte, problema însăşi a existenţii noastre în lume ca realitate vie şi de sine stătătoare.
TRAIAN HERSENI
Revista “Gând Românesc”, Anul III, Nr. 1, Ianuarie 1935