Garda de Fier

Semnătura Domnului Principatelor Unite, A. I. Cuza

Poate că niciodată sărbătorirea Unirii dela 1859 nu a fost mai actuală şi nu a corespuns mai mult unei necesităţi sufleteşti, decât în clipele prin care trecem.

Nu ne gândim la o sărbătorire zgomotoasă, cu fanfare şi discursu­ri, ci la o intensă trăire interioară, la o sărbătorire prin meditare şi adâncă simţire românească.

Trăim vremuri crâncene; vorbele se pierd în vuietul bătăliei ; nu ră­mân decât faptele şi anume acele fapte, care să însemne contribuţia fiecăruia dintre noi la lupta decisi­vă a neamului nostru. Nici un efort nu este destul de mare, niciun sa­crificiu nu poate fi prea greu, pentrucă nimic nu poate ajunge la înălţimea faptelor, pe care le săvâr­şesc acei fii ai naţiunii noastre, care înfruntă moartea, pentru a păstra fiinţa patriei.

Sărbătorind de curând Unirea şi aducând prinosul nostru de recunoş­tinţă acelor înaintaşi, care au pus… piatra de fundament a noului Stat românesc, ne dăm şi mai bine seama de valoarea simbo­lului reprezentat prin această zi a Unirii.

Pentru bunicii şi străbunicii noş­tri, Unirea însemna împlinirea unui ideal care le frământase mintea şi sunetul din cea mai fragedă tinereţă. Încă mai înainte de 1829 — an­ticipând deci cu 30 de ani realiza­rea, — se găsesc mărturii privitoare la voinţa de unire a muntenilor şi moldovenilor.

O evocare a evenimentelor de odinioară mi se pare cu atât mai potrivită cu cât momentul istoric de astăzi este atât de asemănător ce­ lui din 1859.

Pe planul politic extern, ne gă­seam şi atunci în faţa ameninţării ruseşti. Aşa cum… voim să desfiinţăm pentru totdeauna ameninţarea moscovită, tot aşa şi generaţia dela 1859 cerea ca o încununare a operei Unirii, scoaterea Statului român de sub protectoratul rusesc, care se arătase atât de împovărător şi de absorvant.

In monumentala sa lucrare “Isto­ria Românilor din Dacia Traiană” Xenopol arată că mijlocul cel mai îndemânatec de amestec al Rusiei în afacerile lăuntrice ale Turciei fusese proteguirea creştinilor, dintre care Românii erau aceia care se înfăţişau întâi privirilor lor. Prin tratatele încheiate cu Turcii, Rusia dobândise un drept de amestec tot mai precumpănitor în treburile Ro­mânilor şi cu încetul ajunsese a împărţi suveranitatea asupra noas­tră împreună cu Turcia.

Pofta cotropitoare a nesăţiosului nostru vecin dela răsărit, fusese abia de curând stăvilită prin întrângerea suferită în Crimeia. Rusia era în aşteptarea unui nou prilej de a se năpusti asupra principatelor, pentru a răpi iarăşi o parte din trupul ţării noastre, lucru pe care îl şi face după mai puţin de două decenii, când ne smulge sudul Basarabiei, deşi răz­boiul din 1877 îl dusesem împreună, ca aliaţi.

Pe planul politic intern, era şi atunci ca şi acum necesară cea mai strânsă unire, pentru a putea asi­gura sfintele drepturi ale neamului.

Numai prin jertfirea intereselor individuale şi particulare, a fost cu putinţă acel mare act politic, pe care românii îl împlineau împotriva voinţii unor mari imperii europene.

In puterea de sacrificiu de care au dat dovadă strămoşii noştri, găsim odată mai mult exemplul care să ne lumineze calea. Încălzindu-ne sufletele la flacăra marelui lor pa­triotism, vom putea trece oricând cu hotărîre printre cele mai aspre încercări ale istoriei.

Iată cum redă marele istoric Xe­nopol starea sufletească din Moldova şi Muntenia faţă de Unire :

„Trebue făcută o deosebire între Muntenia şi Moldova în ceeace priveşte întrebarea unirei. Această combinaţie politică era pe placul poporului muntean, fiindcă-i favoriza şi interesele, mai ales acele ale capitalei care totdeauna are glas hotărîtor în mişcările unui popor.
Anume făcându-se unirea, capitala noului Stat trebue să fie Bucureştii, şi Iasul era să fie lovit în însăşi existenţa lui şi a locuitorilor lui, întrucât era un oraş care-şi datora însemnătatea, numai împrejurării, că fusese o capitală politică… Cu totul altfel în Moldova. Aici unirea putea deveni ameninţătoare pentru starea oamenilor, mai ales pentru acea a Ieşenilor. Coarda patriotică acoperea însă cu sunetul ei pe acel al interesului per­sonal. Unirea se arăta deci în Moldova mai mult ca o jertfă în folosul neamului, decât ca un câştig pentru ţară însăşi. Cu toate acestea prin un fenomen greu de înţeles, dar care totuşi se repetă în rari răstimpuri în sânul societăţilor menite spre propăşire, instinctul de păstrare al neamului răpuse pe al păstrării individuale şi nu numai Moldova, dar şi Iaşul, fură cuprinse de o înflăcărare neoprită pentru ideia unirei, care puse stă­pânire pe cele mai multe minţi ce se înălţau măcar cât de puţin peste nivelul zilnicei existenţi.
Partidul unirei adună în sânul lui toate elementele, înmănunchiază în el toate cugetele şi încorda toate voinţele, spre a putea ajunge ţinta mult dorită, şi această adunare, înmănunchiere şi încordare era nevoie, deoarece niciodată poate o cauză mai dreaptă nu a avut de luptat cu mai multă rea credinţă, răutate şi manopere ascunse, decât cea apărată de mica şi slaba Moldovă, contra unor uriaşi ce vroiau să-i înnăbuşe voinţa”.

Patriotismul bărbaţilor de Stat de atunci a făcut ca voința Moldovei să fie exprimată în ziua de 5 Ianuarie prin alegerea lui Alexandru Cuza, cunoscut ca înfocat unionist. Această alegere înseamnă — cum zice aşa de frumos Xenopol — „ma­nifestarea intelectuală a puterni­cului instinct de păstrare a nea­mului”. După depunerea jurământului noului Domnitor, Mihail Kogălniceanu ţine o inimoasă cuvântare în care exprimă bucuria moldovenilor că după o sută cinci zeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, ţara Moldovei a reintrat în vechiul ei drept de a-si alege domnitorul.

Adresându-se lui Alexandru Cuza, Kogălniceanu îi spune:

„Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar mulţi ani, ca şi dânsul; să domneşti ca şi dânsul, şi fă, o Doamne ! ca prin dreptatea Europei, prin desvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăra­tului din Bizanţ că: România nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa”.

Tot Mihail Kogălniceanu în cu­vântarea rostită din partea adunării moldovene în acea a ţărei surori, dă pe faţă principiile mai adânci care împingeau pe oamenii cugetă­tori din Moldova a dori unirea cu ţara Românească, cu toate jertfele ce această contopire era să coste pe cea dintâi: „Ţara Românească este întreagă, Moldova este sfâşiată; părţile ei cele mai frumoase au fost rupte; Moldova dusă în hota­rele ei, nu se poate apăra nici în contra năvălitorilor, nici chiar în contra înrâuririlor streine; Mol­dova trebuie să caute a se alipi către sora sa. De aceea în Moldova, unirea nu este chestie de entuziasm, ci de judecată, de logică”.

In Muntenia, deputaţii naţionalişti întrunindu-se în şedinţă secretă pen­tru a fixa candidatura la domnie, primesc ca un act de patriotism propunerea lui Boerescu de a alege pe Cuza. Starea sufletească a adu­nării este descrisă de martori ocu­lari:

„Un entuziasm de nedescris cu­prinse pe toţi deputaţii din stânga şi din dreapta; cei mai mulţi începură a plânge. Mitropolitul ceru crucea şi Evanghelia; dar până să i le aducă pronunţă jurământul, plângând şi el înaintea icoanei Sf. Treimi. Toţi deputaţii strigară «jurăm» şi subsemnară actul. Eşiţi în şedinţa publică, votară cu toţii pentru colonelul Cuza, care fu ales cu unanimitatea glasurilor”.

Câtă înălţare sufletească înseamnă pentru noi faptele înaintaşilor noştri! Să fim vrednici de ei înţelegând sensul adânc al Unirii. Astăzi mai mult decât oricând ţara are nevoie de unirea tuturor fiilor ei, de uni­rea sinceră şi statornică în cuget şi simţiri.

In răspunsul său la primul mesaj al Domnitorului, Mihail Kogălni- ceanu spune printre altele:

„Să ne întâlnim la Focşani, unde punând mână în mână, să ne legăm atât de strâns, încât nici chiar soarta cea mai rea să nu ne poată despărţi. La Focşani, la Focşani dar, şi acolo împreună cu binecuvântarea­ Dumnezeului părinţilor noştri, să serbăm marea sărbătoare a reînvierii României”…
Prof. V. Patriciu