Garda de Fier

Există multă bucurie în nelinişte şi multă voluptate în suferinţă. Fără acest com­promis superior, cine ştie dacă s’ar mai fi găsit oameni care să-şi caute fericirea în ne­fericire şi salvarea pe drumuri de întunerec, şi dacă ar mai fi posibilă o mântuire prin ocolurile răului. Iubirea infernalului nu este posibilă fără reflexele de paradis ale bucuriei şi ale voluptăţii pure. Dar când conştiinţa noastră, pe calea mântuirii inverse, rămâne la un moment dat, pură de bucurie şi de voluptate, când neliniştea şi suferinţa se închid în ele înşile pentru a-şi medita abisul ? Atunci ne mai putem noi crede pe drumul mân­tuirii ? Sau mai vrem noi să ne mântuim ? Nu se poate şti dacă omul vrea sau nu să se mântuiască, fiindcă nu se poate şti dacă momentul ultim al mântuirii — transfigurarea este altceva decât o înfundătură sublimă.

Refuzul mântuirii pleacă dintr’o iubire secretă a tragediei. Este ca şi cum odată mân­tuiţi, ni-ar fi frică să nu fim aruncaţi la coş de Divinitate şi am prefera o rătăcire pentru a ne împlini un orgoliu absolut. Cu toate acestea nu există nimeni care să nu privească pierderea mântuirii, ca pe cea mai mare ocazie pierdută, precum nu există nimeni, care să nu se îmbujoreze în visul alb al transfigurării. Şi această situaţie este atât de drama­tică, încât te întrebi dacă Dumnezeu nu ne-a exilat pe pământ pe fiecare în parte.

Dar omul nu poate trăi numai în nelinişte şi numai în durere. Existenţa exclusivă în gama stărilor negative, fără întoarcere la naivitate şi fără înaintare în transfigurare, împo­vărează în aşa măsură conştiinţa noastră, încât presiunea unei vini, adaugă un atribut du­reros acesteia. Naşterea conştiinţii vinovate indică un moment primejdios şi fatal! Ne simţim treptat apăsaţi de temeri ascunse şi responsabili fără să ştim faţă de cine. N’am comis nici o crimă şi n’am ofensat nici cea mai neînsemnată fiinţă; dar conştiinţa este turburată ca după o crimă şi ca după cea mai grozavă ofensă. Ne-am ascunde în zone de întunerec de frica luminii. O teamă de claritate ne stăpâneşte, o teamă de lucruri transparente, de tot ceiace există, fără să aibă nevoe de justificare. Neliniştea creşte cu atât mai mult, cu cât noi nu putem găsi un determinant concret şi imediat. O vină fără obiect, o nelinişte fără o cauză exterioară. Am vrea atunci mai bine să fi făcut o crimă, să fi distrus un prieten, să fi ruinat o familie, să fi fost murdari, triviali şi bestiali. Mai repede am accepta să fim recunoscători unei victime, decât să ne scufundăm în indefi­nitul neliniştii noastre. Pierduţi în obscurităţile unei mine şi condamnaţi fără scăpare, ne-am simţi mai luminoşi decât în mrejile unei vini ce n’o putem înţelege. Conştiinţa vinovată ne oferă exemplul celui mai mare naufragiu moral. Fără ea n’am înţelege nimic din toată drama păcatului, n’am presimţi nimic din procesul prin care fără să fim vinovaţi faţă de ceva, putem fi vinovaţi faţă de tot. Când ne simţim responsabili faţă de sursele prime ale vieţii, atunci curajul gândirii noastre a devenit primejdie pentru existenţa noastră.

Naşterea conştiinţii vinovate nu se poate concepe în afară de o existenţă care sufere. Drumul spre păcat pleacă din suferinţă şi este suferinţă. Dar o suferinţă infinită. Presiunea conştiinţii vinovate n’o cunosc aceia la cari suferinţa încetează, pentru cari ea este o simplă potecă, îngustă ca şi dorinţa lor de fericire sau de nefericire. Ce se întâmplă, însă, cu aceia cari n’au de ales decât între suferinţă şi paradis? (Este oare admisibilă altă al­ternativă?) Şi ce se întâmplă cu aceia cari de frică de a pierde suferinţa prin câştigarea paradisului, nu pot renunţa niciodată la ea ? In ce lume să se aşeze acei ce se simt tari numai în contradicţie, ce sunt victorioşi doar între două tăişuri? Nu este existenţa cea mai plină aceia în care mugurii surâd putregaiului ? Intr’o mare existenţă, contradicţia este o supremă unitate. Reflexul Divinităţii în om este sesizabil în rezistenţa în antinomii. Suntem pe calea Dumnezeirii de câte ori în noi dialectica nu mai este un proces, de câte ori antinomiile se rotunjesc în bolta fiinţii noastre, imitând curba de azur a cerului, iar pe calea noastră (a celor căzuţi iremediabil în timp) de câte ori trăim orice proces ca o durere. Şi trăim durerea ca o dialectică cu un singur termen. Durerea se afirmă; se neagă tot în durere şi se înbină în durere. Este ceva monoton în toată drama suferinţii…

Vrând sau nevrând, fiecare om înclină să considere durerea ca un drum spre puri­tate, ca un simplu moment în evoluţia sa, fiindcă până acum nimeni n’a putut-o accepta ca o stare naturală. Neputând-o învinge şi depăşi, ea se sistematizează în existenţa noa­stră, creând o dispoziţie exact opusă purităţii. Ce ispăşim prin suferinţa noastră ? Este în­tâia întrebare a conştiinţii vinovate. Ce ispăşim când n’am făcut nimic? O vină fără obiect ne tiranizează şi povara pe conştiinţă creşte cu progresul durerii. Un criminal are o scuză pentru neliniştea lui: victima; un om religios; un gest imoral; un păcătos obiş­nuit: o abatere dela lege. Aceşti oameni sunt scoşi din comunitate; atât ei cât şi comu­nitatea ştiu dece sunt blestemaţi. Neliniştea lor are un sprijin în certitudinea motivului exterior. Fiecare din ei poate spune liniştit: sunt vinovat, fiindcă… Dar acela care nu poate spune nici măcar fiindcă ? Sau, când mai târziu, în torturile conştiinţii vinovate, acest fiindcă va fi urmat de o scuză ce acoperă totul şi acest tot, nu va putea mângâia cu imensitatea lui dorinţa noastră dureroasă după un păcat imediat, concret şi viu? N’am vrea oare să fim vinovaţi faţă de ceva vizibil ? Să ştim că suferim din cauza cutărui şi cutărui lucru, să ne simţim vinovaţi faţă de o prezenţă, de o fiinţă determinată, să putem aduce durerea noastră fără nume în legătură cu un nume…