AM OMORÎT – Dumitru Ciurezu
Şoimul ce-o cădea rotind pe mâna ta
Şi ţi-o rupe gândurile,
L-am crescut de mic, prin lunci, cu mâna mea
Care-ţi scrie rândurile.
Să-l aşezi pe umăr, tremurând s’asculţi
Cum se sbat pădurile,
Cum, gonind spre văi, săltând, puhoae ‘n munţi
Şi ‘mpreună gurile.
Şi fruntea ta, de va ‘nflori de soare,
Dogorindu-ţi genele,
Un şoim pierdut, necutezând să sboare,
L’or dori poenele.
“Am urmărit…”
Am urmărit o zi un cerb rănit
Pe munţi în sus, prin liniştile grele,
Rupând tăceri cu chiotele mele
Cu gândul meu de goană ‘nebunit.
Şi îmi plăcea că mă ‘ntreceam cu câinii
Că mă sbăteam prin crengile pădurii,
Cu gropi de râs în colţurile gurii,
Cu tinereţi în armurile mâinii.
Din stropii mari de sânge ‘mprăştiaţi
Creşteau în mine rugi de bucurii
Şi ‘n ochii mei cu apele merii,
Svâcnea un pâlc de grauri speriaţi.
—„ Mai sus, pe munte ‘n sus goniţi jivini,
Pe dâra morţii proaspătă şi-aproape,
Un pas mai mult, un pas să nu ne scape,
Să-i pierdem urma ‘n țancuri printre clini” —
Aici s’o fi oprit gemând prelung
Cu glesnele murind de slăbiciune,
Cu ochii mari plângând de rugăciune
S’asculte câinii cum latră şi-l ajung.
Şi ‘n poala de lumină-a unui grind,
A ‘ngenunchiat cu sufletu ‘n ţărână,
Şi bun şi blând, s’a năruit pe-o rână,
Şi-a ‘ntins picioru ‘n moarte tremurând.
O fi visat vre-o gură de izvor
Că-i gâlgăe răcoarea peste gând,
S’o fi visat prin luncă alergând,
Singurătăţii dând acelaşi dor.
Dar somnul greu de moarte l-a cuprins
Cu tihna lui ferită de dureri,
S’au scuturat pe tâmple-i primăveri
Iar peste ochi amurgul rece-a nins…
Şi eu sărind, o clipă am trăit
Tot ramătul pădurilor în vânt,
Unde-am crescut sălbatec din pământ
Cu ochii duşi spre-un cer nemărginit.
Vroiam să-i rup grumazii ‘n mâna mea
Şi ultima-i suflare să i-o sorb,
Să simt svâcnind în sufletul meu orb
Ca ‘ntr’un pustiu un cau de cucuvea.
Dar mâna mea în piatră s’a oprit
Şi fruntea ‘nnalt păru că se destramă,
Fugea spre văi pădurea de aramă
Şi ‘n calea mea o poartă-a răsărit.
O poartă grea, de piatră fără veac,
Cu vremea strânsă bulgări pe ţâţâni,
Şi-au hăuit în vânturi patru câini
De-a tremurat pământul ca un lac.
O peşteră de spaimă s’a făcut
In trupul meu — şuvoi clocotitor, —
Simţeam cum vinele din carnea mea cobor,
Spre bulgării din care s’au născut.
Neastâmpărul din mine, ca un laţ,
Mi-a ‘nţelenit furtuna mea amară,
Din ţeasta mea un şoim simţeam că sboară
Cu aripi largi spre zările de smalţ.
Păream un jep întins, fără puteri,
Cu lespedea de slavă peste mine,
Nu ‘nţelegeam nici culmile senine,
Nici văile cu fagi şi primăveri.
Dar poarta grea minunea şi-a deschis
Şi cerbul blând în faţă mi-a venit,
Cu ochiul larg de moarte împietrit
Şi nerozia mâinii mele-a lins.
Un om bătrân mai alb decât lumina
A sărutat durerea lui amară
Şi ‘ndemnul meu punea pe ei o pată
Cu ochii mei, cu fruntea mea, cu tina.
„ Au tu ce vii gonind singurătăţi,
„Cu sufletul năvod de bucurii,
„Subt urma ta sălbatecă nu ştii
„Că gem dureri şi mor singurătăţi.
„Ţi-ai omorît întâia ta nălucă,
„Crescută sfânt în linişti de pădure,
„Cu ochii goi spre vârfurile sure
„Ţi-ai omorît întâia ta nălucă.
„Ia-ţi urma înapoi şi te coboară
„Că stropii mari de sânge-au înflorit
„Şi ‘n floarea lor, se ‘neacă-un răsărit
„Ce din adânc se ‘nalţă şi coboară…
Şi-am coborît cu sufletul înfrânt,
Şi m’am mirat de flori şi de izvoare,
De ramurile frunzărind spre soare
Ca nişte braţe ‘ntinse din pământ.
Am ridicat în cuib un pui căzut
Şi m’am ferit să calc peste-un gândac,
Şi ‘n luminişul alb vedeam cum se desfac
Înaripări ce nu le-am mai văzut.
Un cântec nou mi-a unduit în gând
Ca un pârâu strălucitor de şes,
Adâncul meu atunci l-am înţeles
Cu ochii mei de moarte tremurând.
Întâia mea mişcare largă, moale,
Din râsul meu — o coamă de mistreţ —
Întâiul gând de înălţimi măreţ
Ce ‘n văi adânci lumina şi-o prăvale.
……………………………………………………..
Pe-o coaje de mesteacăn am negrit
Tot visul meu de noapte şi de brumă
Şi ţi—l trimit, cum ţi-aş trimete-o glumă
Ce vreun hăitaş la foc mi-a povestit.
Nu-ţi turbura privirea ta prelungă
Şi nu-ţi mişca tăcerea de pe gene,
El va veni din larg rotind alene
Că gândurile mele îl alungă.
Priveşte ‘n ochii lui rotunzi şi mici
Ca din mărgeaua lor să te culeg
Şi gândul tău din aripi să-l desleg,
Să-mi cadă ‘n pumni, un roi de licurici.
Şi de-i mai vrea să ştii de unde sânt,
Întreabă şoimul meu crescut în soare,
Că mâna mea se ‘ntinde şi mă doare
Cu rostul ei de cer şi de pământ.
Dumitru CIUREZU
