UNIREA CEA MARE ŞI SFÂNTĂ
România Mare
Ziua de 1 Decembrie
Ziua unirii dezrobirii, ziua învierii neamului românesc.
Zi mare. Cea mai mare şi mai dorită zi a istoriei noastre.
In această zi, lanţurile cari ne ţineau în robie, s’au sfărmat, noaptea s’a prăbuşit şi lumină de sărbătoare s’a revărsat peste pământul dintre Nistru şi Tisa.
In ziua de 1 Dec. 1918, mulţimea nenumărată a Valahilor – adunaţi pe pământul sfinţit de sângele ce a ţâşnit din trupurile chinuite şi frânte pe roată a mucenicilor Horea şi Cloşca în cetatea dela Alba-Iulia — a isbucnit într’un singur glas, ce s’a ridicat spre cer, în vuet vijelios şi puternic, cerând odată şi pentru totdeauna: Unirea pe veci a Ardealului cu ţara mamă…
Pentru izbânda ei s’au stins sute de generaţii, întrezărind în clipa din urmă, sărbătoarea unirii tuturor românilor.
Ziua de 1 Decembrie este ziua tuturor aşteptărilor şi a tuturor biruinţelor româneşti.
De aceea sărbătorirea acestei zile este şi va fi veşnic o datorie de onoare, pe care nu trebuie s’o uite nimeni, nici într’o împrejurare şi pentru nici un motiv…
♦
Viaţa noastră de glorie şi de lumină începe dela 1 Decembrie 1918. De atunci există România-Mare.
Până la această dată, viaţa Românilor Ardeleni a fost supusă tuturor impilărilor şi umilinţelor. Nici un popor n’a trăit clipele de sbucium şi sfâşiere pe care le-am trăit noi.
Prin lupte şi prin jertfe însă, Dumnezeu ne-a dat să putem înfăptui aspiraţiunile noastre cele mai sfinte; ne-a ajutat să fim stăpâni noi în casa noastră şi pe pământul care al nostru era din veacuri.
Noi suntem aci popor de baştină, pe când Ungurii sunt venetici, adunaţi de vânt, din stepele Asiei, pela anul 896.
«După anul 900, locuitorii paşnci ai Transilvaniei îşi duceau viaţa lor liniştită scăpaţi de atâtea năvăliri ce le sbuciumase zilele. Ungurii pătrunzând în ţinutul Panoniei încercau sub conducătorul lor, Arpad, să pue stăpânire pe toate locurile mănoase dimprejur».
„Ducele Arpad, după ce ţinu sfat cu ai săi, trimise în cetatea Bihorului, la Ducele Menomorut, şi îi ceru ca în consideraţia strămoşului său Atila, să îi dea pământul care este între fluviul Zomuş (Someş) şi hotarele Nyr ului şi până la poarta Mezesyna şi îi trimise daruri aşa cum trimisese şi lui Salanus, duce de Tytul. Doi bravi soldaţi fuseseră însărcinaţi cu această misiune.
„Trimişii lui Arpad traversară Theis (Tisa), prin portul Lucy, şi ieşind pe aci ajunseră la Bihor şi salutară pe ducele Menomorut, şi îndeplinind misiunea cu care fuseseră însărcinaţi cerură pământul despre care a fost vorba mai sus. Ducele Menomorut îi primi cu bunătate şi după ce le făcu diverse daruri le spuse: „Spuneţi stăpânului vostru Arpad, duce de Ungaria, că poate să aştepte dela noi toate serviciile pe care le cere prietenilor săi şi care îi sunt datorate în calitate de oaspete, fiindcă el este strein şi trebuie să aibă nevoe de multe lucruri. Dar în ce priveşte pământul pe care ni-l cere, nu-l va avea atâta cât vom trăi. Nu-i vom da nici o palmă de pământ, nici de prietenie, nici de frică. Cuvintele lui nu ne turbură sufletele, el coboară din regele Atila, care îşi spunea biciul lui Dumnezeu, şi care a răpit această ţară strămoşilor mei, dar eu o ţin prin favoarea împăraţilor din Constantinopol şi nimeni nu ni-o poate lua”. După ce a spus aceste cuvinte ducele de Bihor concedie pe trimişii lui Arpad. Usubun şi Velec, trimişii ducelui Arpad se întoarseră înapoi la el şi îi raportară cuvintele ducelui de Bihor. Atunci ducele Arpad şi nobilii săi se mâniară şi hotărâră imediat să trimită o armată în ţara Bihorului.
„Şefii cu armata lor trecură Theis (Tisa).
„A doua zi merseră dealungul lui Theis (Tisa) până la fluviul Zomeş (Someş) şi poposiră acolo unde este astăzi Zobolsu. Popoarele care trăiau acolo le căzură la picioare”…
Relativ la felul cum s’a înfăptuit invazia Ungurilor, notarul regelui Bella spune în Cronica sa Anonimă că aceste pământuri erau locuite de „Slavi, de Bulgari, de Blachi şi de „păstorii romani”. Traducătorul Cronicei Anonime în 1793 preciza că acei „păstori romani” sunt „adevăraţii strămoşi ai valahilor şi moldovenilor de astăzi”, iar despre Blachi acelaş traducător precizează că „există încă şi sub numele de vlahi şi locuesc în munţii care sunt între Transilvania şi Ungaria şi încă în alte locuri”.
… Aşa a început sbuciumul de un mileniu al românilor din Transilvania hărţuiţi mereu de poftele nesăţioase ale Ungurilor. De Ungurii aceia pe care cronicarii timpurilor îi descriu ca pe nişte hoarde de adevăraţi barbari: „Ungurii se hrănesc aproape cu chipul fiarelor sălbatice, cu carne crudă şi cu sânge. Inima duşmanilor morţi o taie în bucăţi şi o înghit în chip de doctorie. Ei nu ştiu ce este mila şi cu atât mai puţin cunosc simţăminte motivate, prin frica de Dumnezeu sau datoria către rudenii”. (Descrierea abatelui Regino din Prum). „Ungurii trăesc ca fiarele sălbatice, necultivând pământul, mâncând carne de cal, de lup şi de alte animale de acest fel şi bând lapte şi sânge de cal”. (Descrierea lui Ricardo). „Ungurii sunt oameni urâţi, cu ochii scufundaţi, mărunţi la statură, barbari şi sălbateci în moravuri şi în limbă; un fel de monştri omeneşti”. (Descrierea episcopului de Freising).
Cu astfel de monştri au avut de luptat o mie de ani în şir românii de dincoace de Carpaţi. Chinurile pe care le-au suferit în cursul veacurilor atâţia români dârzi îşi au explicaţia numai în această obârşie a lor barbară. Cu toată cruzimea lor însă, cu toată perseverenţa de a şterge din istorie viaţa şi simţirea românească de dincoace de Carpaţi, Ungurii n’au reuşit decât să înalţe un popor, să-i adâncească sensul lui în lume, să-i alăture simpatia omenirii pentru durerile şi năzuinţele lui. Procesul Memorandum-ului dela 1893 ce nu-i decât un fragment al suferinţelor româneşti de dincoace de Carpaţi a fost poate apogeul persecuţiilor ungureşti. Dar a fost şi un prilej înălţător de manifestare a tuturor elitelor spirituale Europene în favoarea drepturilor, batjocorite secole dearândul, ale românilor”, (citate din revista Vremea din 29 Nov. 1936).
Gândul că toţi cei ce sunt de un neam, au aceiaşi obârşie şi vorbesc aceiaşi limbă, trebue să trăiască uniţi sub un singur cârmuitor, e un gând care, în trecut, a frământat sufletul multor oameni. Mai ales începând din veacul al nouăsprezecelea toate popoarele sunt stăpânite de gândul unirii naţionale. Fiecare neam căuta să-şi arate obârşia, să-şi dovedească trecutul, pentru a trezi în sufletele tuturora, conştiinţa naţională.
Acelaş lucru s’a petrecut şi cu neamul nostru. Libertatea şi unirea tuturor Românilor devenise un crez pe care l-au şoptit cu buzele înfrigurate generaţii întregi de români.
Şi se cade să amintim aci de Simion Bărnuţiu care în adunarea Românilor de pe Câmpia Blajului din 3 Mai 1848,în următoarele cuvinte înflăcărate, a arătat ce însemnătate are naţiunea: „Fără de naţionalitate, nu e libertate, nici lumină nicăeri ci pretutindeni numai lanţuri, întuneric şi amorţire.
Ce este apa pentru peşte, aerul pentru sburătoare şi pentru toate vieţuitoarele, ce este lumina pentru vedere, soarele pentru creşterea plantelor, vorba pentru cugetare, aceasta este naţionalitatea pentru orice popor”.
Gândul de libertate, visul unirii tuturor românilor într’un singur stat a trăit veşnic în matca mare a simţirei româneşti. A trăit aşa după cum a trăit limba, obiceiurile şi credinţele acestui neam atât de greu încercat. Dacă am privi lucrurile ceva mai adânc, am vedea că Ardealul trebuia să se unească în acelaşi mănunchiu cu fraţii lui, contra tuturor cobitorilor noştri.
Ardealul era unit cu restul ţării româneşti încă de când există Ardeal şi Românie, căci ceeace face unitatea unui neam nu este teritoriul, cât mai întâi limba, portul, obiceiuri, datina din străbuni. Şi dacă este aşa, în Ardeal oare nu s’a vorbit totdeauna româ neşte cu toate asupririle ? N’avem toţi aceiaşi datină străbună ? Şi nu suntem mişcaţi de aceleaşi simţiri ? Acestea toate la un loc fac suma condiţiilor de unitate a unui popor. Noi le-am avut toate şi le avem neştirbite, iar acestea le ştiu prea bine atât binevoitorii cât şi răuvoitorii noştri; iată dar că Ardealul ne aparţinea nouă chiar înainte de a exista o Ungarie în Europa. Pot să croncăne deci şi să se frământe cât vor vroi corbii păcii că nu ne pasă. Vom fi un popor deasupra vrăjmăşiilor şi vom şti să ne apărăm cu arma drepturile noastre. Le-am câştigat cu viaţă şi cu sânge şi nu le vom pierde decât murind până la unul. Hotarele actuale ale ţării româneşti nu sunt rezultatul unor combinaţii diplomatice şi nici nu s’au făcut sub presiunea unor momente neaşteptate, ci sunt o realitate prin care românii ardeleni au fost puşi în drepturile lor istorice.
Tratatele de pace nu ne-au dat nimic în plus, ci doar ne- au consfinţit un drept pe care îl aveam.
♦
Ţările care au ieşit învinse din marele războiu sunt mereu nemulţumite, mereu supărate şi caută să se pue deacurmezişul tuturor intenţiilor bune. Mai ales Ungurilor, grofilor şi nemeşilor, le vine foarte greu să se obişnuiască cu gândul pierderii latifundiilor, pe care le stăpâniseră în Ardeal prin vicleşug şi violenţă.
De aceea au început tânguirile. Bocitori de meserie au plecat prin toate capitalele Europei să se plângă de soarta ce le-a fost hărăzită. La Geneva, la Londra, la Paris, la Roma şi pretutindeni unde se găseşte o ureche deschisă, se strecoară un suspin pentru cauza Ungariei?…
De aceia noi, care ne găsim înconjuraţi de multe duşmănii, trebuie să fim cu ochii în patru. In primul rând să nu ne găsească nepregătiţi. Fiecare cetăţean să lucreze pentru tăria cauzei româneşti. Cu vorba, cu fapta, cu gândul, să nu piardă o clipă din vedere că jivinile pândesc. Să ne iubim ce este al nostru, să muncim din răsputeri a ne întemeia o ţară mai presus de cârtirile vrăjmaşe. Să fim un popor luminat, cinstit, ordonat, înţelegător, că numai aşa vom putea face o stavilă de netrecut din hotarele noastre.
Duşmanii nutresc poate nădejdi deşarte, bazaţi pe frecările şi neînţelegerile trecătoare ce dăinuesc la aparenţă între diferitele partide.
Se înşală însă amar. Şi e bine să li-o spunem în această zi de amintire a zilei istorice dela Alba-Iulia de acum optsprezece ani, că la vreme de restrişte, la vreme de încercare, Românii cu mic cu mare, tineri şi bătrâni, plugari şi cărturari, dela Vlădică până la opincă, vom sări pentru apărarea hotarelor noastre drepte, dovedindu-le că: „Pe-aici nu se trece”.
„Murim mai bine’n luptă
„Cu glorie deplină
„Decât să fim sclavi iarăşi
„In vechiul nost pământ”.
Fl. LĂZUREANU
înv. Ucuriş-Bihor
“Crisul Negru”, Anul I, Nr. 3, Beius, Decembrie 1936
