Garda de Fier

Maria cu Pruncul Sfânt…

Suntem în preajma celor mai frumoase sărbători creştine de iarnă, a sărbătorilor păcii şi ale dragostei, pline de misticism, de poezie şi de bucurii, pentru toată lu­mea creştină.

Peste câteva zile, vom aniversa cu toţii, cu sufletele înălţate şi curăţite de orice sgură, naşterea Aceluia, care, propovă­duind pacea şi dragostea între oameni, a răscumpărat, cu preţul sublimelor sale jertfe, păcatele şi fărădelegile lor.

Crăciunul este, prin excelenţă, una din­tre cele mai poetice sărbători ale noastre, sărbătoarea cu atmosferă de sfântă reculegere şi de sănătoase bucurii familiare, cu vechi şi frumoase datini şi obiceiuri cu profunde semnificaţii, care ni s’au trans­mis, în cursul secolelor, din generaţie în generaţie, ca şi nişte scumpe comori su­fleteşti şi neperitoare dovezi despre trăi­nicia neamului nostru românesc pe aceste istorice meleaguri.

Pretutindeni, în toate casele familiilor creştine, bogate şi sărace deopotrivă, sfintele sărbători ale Naşterii Domnului sunt zile de odihnă, în care se îngroapă durerile, suferinţele şi luptele vrăjmaşe şi se fac sforţări pentru purificarea suflete­lor de povara cugetelor şi faptelor care, îndeosebi, în vremurile noastre de azi, de înspăimântător marasm moral, ne turbură conştiinţa, ne sleiesc forţele şi ne distrug orice avânt spre ideal.

Pe toate meleagurile Patriei noastre, bunii noştri Români ieşiţi, pentru câteva zile, din măcinişul frământărilor lor zilnice, se străduiesc să revină, după posibilitate, la armonia vieţii creştine de altădată, să guste, cu nesaţ, farmecul etern al obiceiurilor şi al tradiţiilor noas­tre strămoşeşti, pline de mister şi de sfântă poezie.

♦

Poporul nostru românesc din Banat, în­zestrat cu o frumoasă şi bogată tradiţie, prăznuieşte ziua Naşterii Domnului, prin manifestări religioase pline de demnitate şi strălucire, având multe datini şi obice­iuri păstrate, cu sfinţenie, din cele mai îndepărtate vremuri ale fiinţării sale pe aceste frumoase meleaguri până în ziua de azi.

Din ansamblul neperitoarelor sale datini, credinţe şi obiceiuri de Crăciun, amintim aici cele mai specifice. Astfel fru­mosul obiceiu al „piţăreilor” (colindeţilor), practicat, îndeosebi, pe la sate, în dimi­neaţa Ajunului, de cete de copii, zgribu­liţi de frig, dar plini de emoţie, care pă­trund, prin ceaţa dimineţii, în curţile creştinilor, şi strigă cu glasurile lor ar­gintii:

„Bună ziua lui Ajun
Că’i mai bună a lui Crăciun,
Că-i cu miei, cu purcei,
Cu păstorii după ei.
Dă-ne poame, că ni-e foame,
Dă-ne nuci, că-s mai dulci.
Dă-ne alune, că-s mai bune,
Dă-ne colăcei, că ni-s pițărei.
Deschideţi uşa , că ne doare guşa.
Că de-asară ni-s tot p’afară,
Lăsați-ne’n casă, că ni-s câte şasă”.

Versurile drăgălaşe şi tărăgănate ale piţăreilor, care anunţă, atât de frumos, sosirea sărbătorilor, împrăştie, pretutindeni, seninătate, veselie şi mulţumire sufletească. Micii piţărei sunt aşteptaţi de toţi bunii creştini cu mare bucurie şi primesc, pen­tru urările lor, mere, gutui, nuci, alune, colaci, cârnați şi alte bunătăţi.

Acest vechi şi frumos obicei, în multe locuri, e pe cale de dispariţie.

Se menţine, însă, cu toată persistenţa, împotriva tuturor inovaţiilor şi a vitregiei vremurilor, obiceiul colindelor, care, atât prin importanţa poetică a cântecelor, cât şi prin cea muzicală, constitue unul din­ tre cele mai frumoase obiceiuri ale popo­rului nostru bănăţean.

Acest obiceiu profund impresionant, prac­ticat, cu atâta sfinţenie, pe toate melea­gurile locuite de Români, la noi, în Banat, este, par’că de-o vrajă neobişnuită, fără seamăn.

Sufletul poporului român bănăţean ce se tânguie în doine de frumuseţi incompa­rabile, cu adevărat divine, a ştiut să dea în seria lungă a secolelor trăite pe aceste istorice plaiuri, şi colindelor, o nuanţă, un farmec deosebit.

In toate satele noastre bănăţene, sărbă­toarea Naşterii Domnului se anunţă, ca şi un rar eveniment, cu mult entuziasm şi voie bună, de cei mai buni şi isteţi cân­tăreţi ai satelor, prin colinde de frumu­seţi poetice şi muzicale neîntrecute.

Şi e firesc să fie aşa, deoarece Banatul este, prin excelenţă, ţara cântecului, unde „cântă tot natu”. Astfel se explică de ce, în cele mai multe sate, unde există coruri bine organizate, pe lângă pâlcurile obiş­nuiţilor colindători, mai ai ocazia să auzi colindând, în seara de Ajun, — în­deosebi pe la casele fruntaşilor satelor, — şi coruri puternice, compuse din 20—40 de cântăreţi, cari, înfruntând toate vicisi­tudinile, toate obstacolele iernii: gerul, crivăţul sau troieni de zăpadă, împrăştie, prin cântecele lor divine, în liniştea serii de Ajun, atâta viaţă senină, atâtea iluzii şi nădejdi într’o nouă viaţă de dragoste şi iertare…

In oraşele noastre: Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Oravița, Reşiţa, Bocşa, cu vestitele lor coruri c’o existenţă de multe decenii, ai prilejul să asişti la concerte superbe, compuse numai din colinde de Crăciun…

Nu cred ca să existe suflare româneas­că care, auzind colindând aceste coruri, să nu tresalte, să nu vibreze de sfântă emo­ţie. Ai impresia, parcă o forţă misterioasă te smulge din zbuciumul clocotitor al vie­ţii pline de miazme şi te înalţă sus… sus de tot, spre cer, spre lumină, spre un din­colo pur şi etern, unde nu este nici durere, nici scârbă, nici suspinare, ci viaţă fără de sfârşit,..

Considerând rara frumuseţă a acestor colinde, atât din punct de vedere poetic, cât şi muzical, ţin se reproduc, aici, câteva din cele mai caracteristice, care se cântă, aproape pretutindeni în Banat.

                 1.

Sculați, sculaţi boeri mori
          Florile dalbe!
Că vă vin colindători
          Florile dalbe !
Noaptea pe la cantatori
          Florile dalbe !
Si nu vă vin nici cu un rău
          Florile dalbe !
Ci vă aduc pe Dumnezeu
          Florile dalbe !
Să vă mântue de rău
          Florile dalbe !
Un Dumnezeu nou născu
          Florile dalbe !
In scutece învălit
          Florile dalbe !
Sculați voi Români plugari
          Florile dalbe !
Că pe cer s’a arătat
          Florile dalbe !
Un luceafăr luminat
          Florile dalbe !
Inima să întărească
          Florile dalbe !
Oamenii să-i înfrățească
          Florile dalbe !
Cântă’n luncă păsărele
          Florile dalbe !
La ferestre rândunele
          Florile dalbe !
Noi vă zicem să trăiți
          Florile dalbe !
Întru mulți ani fericiți
          Florile dalbe !
Si ca pomii să rodiți
          Florile dalbe !
Si ca ei să ‘mbătrâniți
          Florile dalbe !

                 2.

Asta’i seara, seara mare,
Doamne dai Domnului Doamne
Seara mare-a lui Ajun,
Dimineaţa lui Crăciun.
…………………………………

De trei miluri de pământ.
Unde se naşte fiul sfânt,
Nu te poți apropia
De fumul tămâielor,
De para făcliilor,
De mirosul florilor,
De cântecul îngerilor.

                 3.

Ce seară-i de astă seară ?
Doamne dai Domnului Doamne,
Că-i seara născutului.
Sa născut un domn tânăr,
Din iesle de boi năştea,
Pe’mparoşi făclii d’ardea
Domnul limba si dobândea,
Rupse – un domn bun şi-mi grăia:
“Dară voi colindători,
Voi d’umblați d’a colinda,
Pomeniți naşterea mea;
Căci eu vă voi dărui,
D’un dar mare şi frumos”.
Mai vârtos Isus Christos
Să vă fie de folos.

                 4.

Umblă maica după fiu,
Sora soarelui, raza soarelui!
Tot plângând şi întrebând:
– “N’ați văzut pe fiul sfânt?
– “Noi de l-am fi şi văzut,
A-l cunoaşte n’am putut”.
– Dacă cumva l-ați văzut,
A-l cunoaşte ați putut,
Căci pe fața fiului
Scrisă-i raza soarelui,
Si în frunte lună plină,
Lună plină cu lumină.
D’ară p’a lui umerei,
Strălucesc luceferei”.
– “Maică, dacă e aşa,
Noi îți dăm o ştire rea,
Că-i la curtea lui Pilat,
Răstignit pe lemn de brad”.
Maica plânge şi să frânge,
Inima-i ‘noată în sânge.
Fii tu, Maică, bucuroasă
De colinda ast’a noastră.

                 5.

Plecă Lina la fântână,
Daliană fată d’albă!
La fântână prin grădină,
Cu cârcegile în mână,
Cu cârcege zârăind,
Cu cizmuțe tropotind;
Cu cătrânța lănțuind,
Mâneci largi vântu-şi trăgând.
La fântâna-mi d’ajungea,
Si pe piatra fântânei,
Est’ trei juni, trei băluşei.
Lucru mare ce-mi lucra:
D’unul trei pene-mi scria,
D’unul murgu-‘şi potcovea,
D’unul suliță ‘mpistrea,
Si din grai aşa grăia:
– “Dă-mi, Ileană mărul tău,
Mărul tău din sânul tău!”
Ileana din grai grăia:
– “Ce-ai, june, cu mărul meu,
Veştejite-ai tu ca el,
Tu ca el în sânul meu!”
Cel-ce murgu-‘şi potcovea,
El din grai aşa-‘mi grăia:
– “Dă-mi Ilean’, inelul tău!”
Ileana din grai grăia:
– “Ce-ai, june cu inelul meu?
Petrecete-ai tu prin el,
Ca acest mic degețel!”.
Cel-ce pene mi-şi scria,
El din grai aşa-‘mi grăia:
– “Dă-mi, Ileană, partea ta”
– “Ce-ai, june cu partea mea?
Cununa-te-ai-tu cu ea,
Tu cu ea, cu doamnă-sa?”
Si fii, fiico, sănătoasă,
Si naşterea lui Cristos,
Să vă fie de folos!

Toate aceste colinde fermecătoare ves­tesc bucuria zilei sfinte şi fac să răsune casele primitoare ale creştinilor cari, cu lacrimile fericirii în ochi, mulţumesc Atot­puternicului pentrucă i-a învrednicit să ajungă această seară mare.

♦

Pe lângă colindători, Naşterea Domnu­lui, o mai vestesc în Banat, ca şi aiurea, şi glasurile de clopoţei argintii ale copi­laşilor cari umblă prin troenele de zăpa­dă şi vârtejul viscolului, din casă în casă, cu steaua (o stea frumoasă cu col­ţuri, împodobită cu hârtii colorate) şi cân­tă cu multă emoţie :

O, ce veste minunată
În Vitleem ni s’arată
C’a născut prunc
Din duhul Sfânt, Fecioara curată.
Mergând Iosif cu Maria
În Vitleem să se scrie,
Într’un sălas, lângă oras
A născut pe Cristos.
Pe fiul cel din vecie,
Ce l-a trimis Tatăl mie,
Ea să-l nască, el să crească,
Să ne mântuiască.
Păstorii văzând o zare
Din cer o lumină mare,
Ei fluerau, Îngerii cântau
Cu toții se bucurau.

Steaua reprezintă naşterea lui Isus în iesle şi pe cei trei magi dela răsărit, dinpreună cu păstorii fermecaţi de apariţia cerească. In glasurile piţigăiate ale copii­lor zgribuliţi de ger răsună izbânda şi nădejdea vieţii, triumful celor veşnice asupra celor mărunte, trecătoare.

«Noului Născut» vin, apoi, să se închine şi cei trei crai (magi) dela Răsărit, pe cari Irod îi ispiteşte, dorind să afle unde s’a născut Isus. Aceste înscenări sunt cu­ noscute sub numirea de „Vicleim” sau «Irozi», prin care ni se reprezintă naşte­rea Mântuitorului, sosirea magilor în lungi mantale orientale şi primirea pe care le-o face lor Irod.

In noaptea şi ziua Crăciunului, în unele sate, este obiceiul de-a umbla cu «Cerbuţul» şi cu «Țurca» (Țurca, Capra sau Breaza). „Cerbuţul” are forma unui cap de cerb, împodobit cu două coarne, iar „Țurca” a unui cap de pasere, c’un cioc lat şi lung de lemn. Atât capul, cât şi ciocul sunt ascunse sub o pânzătură. Flăcăii, cari joacă „Cerbuţul” sau ,,Turca”, sunt ascunşi sub pânză şi fac mult haz, înveselind pe stăpânii caselor şi, îndeosebi, pe copiii lor.

♦

Din diferitele datini şi credinţe de Cră­ciun ale Românilor bănăţeni, amintim cele mai cunoscute şi mai generalizate. Astfel : datina de-a aşterne pe jos, sau pe masă, în ziua de Crăciun, paie sau fân, cu sco­pul de-a evoca, celor din casă, peşterea din Vitleem, locul Naşterii Domnului.

Este în interesul tineretului adult: fete şi feciori, care doresc să fie frumoşi, să pândească ocazia, în noaptea zilei sfinte, când bate pentru prima dată clopotul la biserică, să alerge, imediat, la vre-un iz­ vor, pârău, sau fântână şi să se spele cei dintâi, cu apă proaspătă, neatinsă de nimeni.

Este, apoi, foarte interesantă şi lăţită datina „menirii” (destinării) colăceilor, cârnaţilor şi a altor mâncări pe seama morţilor casei. Anume, în ziua de Crăciun, înainte de masă, o anumita femeie, care încă n’a mâncat nimic (numită „femeie menitoare”), aşează pe o masă diferite mâncări, de preferinţă colăcei, cârnați ş. a., pe care le tămâiază de trei ori, cu multă evlavie, ocolind masa şi rostind „Tatăl nostru”. Meneşte apoi, rând pe rând, fiecare colăcei sau cârnaţ, morţilor, zicând şi arătând cu mâna: „ăsta să fie a mamei Brânduşa, ăsta al tatei Sofronie ăstalalt al mătuşei Iconia ş. a.”. Termi­nând cu „menirea”, aşează toate mâncă­rile menite într’un coş şi le împarte, cu multă satisfacţie ca şi pomană, morţilor casei, dând, îndeosebi, săracilor, apoi ru­delor şi vecinilor.

Se mai obişnueşte să se servească la masă, pretutindenea, în ziua de Crăciun, ca şi întâia mâncare, varză, sarmale um­plute cu carne de porc, tăiat în ziua lui Ignat (ziua de 20 Decembrie a Mucenicului Ignat, serbată cu repaus, nelucrare). Această mâncare nu lipseşte în nici o familie românească. După masă, în ziua întâia de Crăciun, femeile dela ţară, caută să-şi arate, de obiceiu, consătenilor, iscu­sinţa şi hărnicia în ţesut şi în lucrul de mână, cărându-se, prin sat, cu trăsura sau sania, împodobită cu cele mai frumoase covoare (ponevi) ieşite din mâinile lor.

A doua zi de Crăciun este rezervată pentru naşi. Finii îmbrăcaţi în haine fru­moase de sărbătoare, duc cadou naşilor lor, de preferinţă: colaci făcuţi din făină albă şi cârnati, sau costiţe de porc. Naşii îi aşteaptă cu multă dragoste şi voie bu­nă şi-i ospătează, mulţumindu-le pentru cadourile aduse.

Ziua a treia de Crăciun este destinată Sfântului Ştefan, patronului familiilor şi se serbează cu mare fast.

♦ ◊ ♦

Toate aceste duioase şi fermecătoare datini, obiceiuri şi credinţe alcătuesc, in­contestabil, una din cele mai frumoase co­mori sufleteşti ale poporului nostru bănă­ţean; adevăratul său capital de bunuri su­fleteşti, păstrat cu atâta sfinţenie, în cursul veacurilor de grea cumpănă a existenţei sale.

Păstrarea şi transmiterea lor, din gene­raţie în generaţie, — şi ‘n unele locuri reîn­vierea lor — este o sfântă datorie a noas­tră a tuturora, a celor ce simţim vibrând în noi grija pentru menţinerea nealterată a fiinţei şi a specificului poporului nostru ro­mânesc.

Numai şi numai prin ele trăiesc în noi şi vor trăi, pururea, în toate sufletele gene­raţiilor viitoare ale Neamului, sufletele cinstite ale generaţiilor apuse, care s’au năzuit, la rândul şi timpul lor, să ni le păstreze şi transmită cât mai frumoase şi curate, cu tot farmecul, misticismul şi ori­ginalitatea lor.

Cuvine-se, deci, să le păstrăm şi culti­văm şi noi cu toată dragostea şi sfinţenia !

Dr. A. E. PETEANU