Garda de Fier

Ler flori dalbe, flori de măr…

Seară de ajun.
Seară înfiorată de cântecele care vestesc naşterea Mesiei, aducând la fiecare casă un cuvânt bun şi alungând pentru câteva zile nourii grijilor lumeşti, făcând loc în suflete, bucuriei creştine.
La casa cu fată de măritat s’au oprit acum colindătorii. În fața mesei cu daruri – colac de grâu curat, împodobit cu mere roşii, cu nuci aurite, şi iederă verde, flăcăii s’au împărțit în două cete şi colinda lor pare oficiere în fața altarului. Povestea minunată se țese din cuvinte simple cu sens adânc.

Daliană fată dalbă…

Vine marea turburată sfărmându-şi valurile de țărmuri stâncoase. În unde:

Duce lini, duce mălini
Si brazii din rădăcini,

printre ei înoată un bour sur cu coarnele aurite, purtând în ele

Leagăn verde de mătase
Împletit în vițe şase.

Dar în leagăn cine şade? E fata colindată ce coase şi chindeşeşte.

La prapori bisericeşti
La năfrămi împărăteşti,
La batiste voiniceşti.

Bourul înoată spre mal şi cântecul fetei răsună duios departe, întrecându-se cu sbuciumul mării. A auzit împărăteasa cântecul, ce nu e mojicesc ci e cântec împărătesc şi-şi trimite surorile cu mănunchiuri de flori, să roage pe fată să nu mai cânte, că împăratul e dus la vânătoare şi e timpul să se întoarcă. Desigur auzindu-i cântecul, va îndrăgi-o şi de împărăteasă va uita…
Drept răspuns fata-i trimite vorbă că nu cântă pentru împărat, ci cântă de dorul inimei, pe care vrea să-l stâmpere. E logodită şi azi, mâine, nunta vine, să o ducă:

Peste văi şi peste munți
La părinți necunoscuți!…

A amuțit glasul colindătorilor.
S’a ridicat în oftat prelung iia înflorită cu pui, pe pieptul feciorelnic al fetei colindate. Si încă mult timp va fi urmărită de ecoul refrenului:

Deliană fată dalbă…

♦

Zăpada scârțâie sub paşii grei.
Colindătorii s’au apropiat de casa păcurarului.

Ler flori dalbe, flori de măr…
Ferice de el, că are oi multe,
Câte flori pe munte,
Si-are miorele
Câte brândusele.
Si mai are doi barbeci
Cu lâna de argint.

S’a lăudat ciobanul, că-şi va ierna oile în fundul mării. Marea ‘a supărat şi i-a răspuns că va veni:

Turbure, turbată
Mare ‘nveninată,
şi-i va îneca oile.

Ciobanul nu se teme, pentru cei doi berbeci lăi:

În coarne s’or plesni
Marea-or împărți
Oile-or ieşi
Pe picior de munte
Unde iarba-mi creşte
‘N patru se’mpleteşte.

Iată-i intrând în casa unui tânăr:

Junelui bun…

De când tânărul a plecat, a venit leul în curte şi a făcut mari pagube. Junele supărat, încalecă murgul şi saltă în vârful munților la poalele brazilor unde

Găseşte leu adormit
Sub un fag mare ‘nfrunzit.

Leul se trezeşte şi-l întreabă de i s’a urît cu viața, dar tânărul îi spune că vrea să se lupte. Si se luptă:

Zi de vară
Până ‘n seară,

când junele învinge şi-l leagă, aducându-l jos la câmpie.
Câți îl văd îl fericesc şi fericesc pe mama ce l-a înfăşat, că a crescut voinic,

Ce aduce leu legat,
Leu legat, nevătămat.

♦

Colindătorii se apropie de casa unei bătrâne. Versul de mioriță curge sprinten şi maica bătrână cu brâul de lână, devine în colindă, Maica Domnului, ce-şi caută fiul sfânt, întrebând:

Colindătorii se apropie de casa unei bătrâne…

Juni colindători,
Pe unde-ați umblat
Si mi-ați colindat,
Nu mi-ați voi văzut
Drag fiuțul meu?

Si când aceştia răspund că nu l-au cunoscut chiar de l-au şi întâlnit, ea îl descrie tot în vers de mioriță:

Lesne-i de-a-l cunoaşte
Căci căluțul lui,
Negru-i, pintenog
Si seluța lui,
Floarea cerului.

Colindătorii îşi amintesc că l-au văzut la Ierusalim răstignit, ori

Greu război purtând
Cu câinii de jidovi
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Târziu…
Spre răsărit cerul se înroşeşte. Colindătorii sunt la capătul satului. Au intrat într’o căsuță sărăcăcioasă, şi colinda lor pare mai liniştită, mai solemnă.
Dumnezeu cu Sfântul Petru, în chip de moşnegi, umblă prin sat să cunoască pe oameni. Cer sălaş

La casa bogatului
În mijlocul satului,

dar bogatul le răspunde că n’are loc pentru ei. Si scârbiți se ‘ndreaptă

La marginea satului
La casa săracului;
La fereastr’au colindat:
Gata-i cina, om sărac?…

Si acesta le spune că e gata, dar e puțină. Dumnezeu binecuvântă masa. La plecarea din sat, Sfântul Petru priveşte peste umărul stâng al Domnului şi se ‘ngrozeşte văzând casa bogatului mistuită de văpaia focului din iad. Privind peste umărul drept, vede în mijloc de rai, casa săracului, între flori si luminată de razele soarelui. Si colinda se încheie cu urarea, să le fie:

Casa plină de bucate,
Ocolul de vaci cu lapte;
Să fie gazdă vesel, bun
Cum e ziua lui Crăciun.

♦

Deasupra satului, în vârf de deal, clopotele cheamă pe creştini la sfânta slujbă. Colindătorii se duc şi ei, cântând colinde prin care vestesc

Că s’a născut Domn frumos,
Numele lui e Hristos!

Zorile alungă ultimele stele de pe cer şi zăpada pare purpură. Se luminează fețele credincioşilor de o lumină cerească şi se salută voioşi, îndreptându-se spre casa Domnului.
Acesta e Crăciunul nostru. El nu vine cu pom încărcat cu jucării şi luminat de lumânărele! Va străluci desigur Pomul de Crăciun, la fereastra caselor boiereşti, în necazul copilaşilor săraci, înghețați de frig, ce ridică la fereastră steaua modestă – opera lor – şi urează:

La mulți ani cu sănătate,
Că-i mai bună decât toate.

Glasurile lor zgribulite ca şi ei, nu for putea fi auzite căci acolo se cântă

O, brad frumos, o brad frumos,
Cu cetina tot verde!

inexpresiv şi departe de tot ce doreşte sufletul românesc în apropierea Sfintelor Sărbători.
Crăciunul bate la use, gârbovit de ani, şi aduce pentru bogați, în traista lui, tot ce e frumos şi bun; aduce cal de călărit, soldați de plumb, bomboane şi fructe rare, ce vor atârna în pomul cel frumos împodobit. Dar nu e acesta Crăciunul nostru, ci acel căruia Maica sfântă i se adresează, simplu, româneşte, ca unui om avut:

Măi Crăciune, măi bătrâne,
Fă-mi sălaş lângă cuptor!

ca el să o trimită în grajdul cailor

Caii rod, fac tropot mare
Si odihnă Maica n’are,

plecând dela ieslea boilor, unde

Pe la cântători, târziu,
Prea Slăvita, naşte fiu…

Si când Crăciun trimite slugile să dea la boi de mâncare, nu se pot apropia

De duhul tămâilor,
De mirosul florilor,
De zvonul albinelor…

Crăciunul acesta nu vine încărcat cu bunătăți pentru țărani! El aduce doar copiilor haine curate şi pentru toți întărirea credinței în misterul nasterii Celui ce mai târziu a suferit răstignirea, pentru ca să ne mântuiască pe noi!
Ilarion COCIŞIU
“Axa”, Anul IX, Nr. 43, Crăciun, 25 Decembrie 1940