Garda de Fier

Limba este mijlocul de comunicare a simţirii şi inteligenţii.

Ea este un organism viu şi va avea o origine şi un trecut deci o istorie. După ce s’a născut, ea tinde dela sine să crească şi să se diferenţieze. Se poate asemăna unui copac mare, care emană ramuri şi crengi.

Vorbită pe un teritoriu întins, limba produce nuanţe dialec­tale, care se ramifică cu vremea în dialecte, iar acestea pot ajunge după desvoltare îndelungată şi în condiţii deosebite, limbi de sine stătătoare. In timpul acestor schimbări începe şi o istorie a aceleaşi limbi. Literatura are o existenţă tot atât de veche ca şi limba. Cu cât omul se află pe o treaptă de cultură mai joasă, cu atât producţiile sale literare sunt mai primitive.

Magii… Grafica de Catul Bogdan

Producţiile literare ale omului fără ştiinţă de carte, alcătuesc literatura poporană şi au o existenţă cu mult mai veche de­cât literatura cultă. Literatura cultă, a apărut abia când învăţă­tura înaltă s’a răspândit într’un cerc mai mic sau mai mare de indivizi.

Literatura poporană îşi are şi ea istoria sa, dar care nu opreşte diferenţierea limbii.

Până în veacul al XIX-lea literatura poporană nu numai că nu a fost preţuită, dar nici luată în seamă. La unele popoare cu un trecut cultural mai vechi, ea a dispărut aproape fără urmă, fiind înlocuită cu producţiile literare de natură cultă.

Numai popoarele, care s’au bucurat târziu de binefacerile culturii au putut să-şi păstreze această comoară nepreţuită.

Poporul român, fiind izolat de popoarele care s’au bucurat de binefacerile culturii prin soarta care i-a fost hărăzită şi-a păs­trat neatinsă această comoară.

Întreagă literatură poporană este produsul celor înzestraţi cu darul poeziei. Ea însă circulând din gură ‘n gură apare sub mai multe forme (variare) asemănătoare.

Literatura poporană este orală, anonimă şi colectivă.

Creaţiunile poporane n’au însă adâncimea şi sublitatea de simţire a poeziei culte; sunt însă mai spontane şi mai sincere decât acestea.

Poporul nostru îşi cântă cântecele din vremurile cele mai vechi. In ele îşi exprimă suferinţa şi plăcerea, în cântec îşi zugrăveşte gândul, năravul şi faptele sale; cîntecul este o răsfrângere a su­fletului său.

Literatura noastră e bogată şi variată atât în simţămintele pe care le exprimă cât şi în formele în care se înfăţişază. Aproa­pe toate genurile literaturii culte, îşi au forme corespunzătoare în literatura poporană.

Legendele, baladele, basmele, corespund genului epic; pro­verbele, ghicitorile şi anecdotele, corespund genului didactic, iar doinele, care exprimă o serie întreagă de simţăminte: de dor, întristare, melancolie, admiraţie etc. sunt corespunzătoare celui liric.

In cântecele de stea, pluguşorul, vicleimul, acţiunea e dramatizată.

Multe din producţiile acestea din urmă, colinzile şi basmele, au un trecut străvechi; o dovedesc elementele de viaţă şi credinţă pe care le conţin aceste plăsmuiri ale imaginaţiei poporului.

Găsim elemente din mitologia greacă, care au fost adoptate mediului creştin.

Credinţa şi superstiţiile poporului dela sat ne sunt cântate în unele colinzi. Ne descrie iadul cu chinurile sale, raiul, etc. Ni-l prezintă pe Sf. Ilie ca purtător al tunetelor şi fulgerelor, de ex. :

In colinda: “La tulpina pomului”, colindă care azi nu o cântă decât bătrânii, vedem întreg soborul ceresc ţinând sfat.

La un moment dat, prinseră de veste:

„Că Iuda ‘n rai a întrat
Şi rău raiul lo prădat
— „Spuneţi-mi drept ce-o luat”
— „Ia cheile raiului
Şuştaru botezului
Şi talgeru cu miru
Şi luna cu lumina
Şi soarele cu razele”.

Dumnezeu îi întrebă:
„Dintre noi şi dintre voi,
Care s’ar putea afla
Şi să bată cu Iuda”

Sânt Ilie sus sări
„Gata s Doamne şi m’oi bate
Numa-mi dă ce-oi cere eu
Dă-mi tunu şi fulgeru”
……………………………………….

„Tună rar, fulgeră des”
Când tună dântâiaş dată
Iuda ‘ntreg mi să sfărmă
Când tună a doua oră
Să ţâpă şi le-apucă
Toate ‘n raiu le băgă
Mândru rai se lumină
Grozav iad se ‘ntunecă.

In alte colinzi, găsim o mulţime de expresii cu adevărat frumoase; găsim întrebuinţate unele cuvinte cari în dialectul bi­horean nu sunt întrebuinţate ci sunt înlocuite cu cuvinte de influenţă.

În „Vânători de-a lui Crăciun” Sf. Fecioară ascultă slujba:

„Cu cosiţe despletite
Peste Fiu Sfânt slobozite”.

Iată dar că înainte vreme, era întrebuinţat cuvântul „Cosiţe”, înlocuit azi cu altul cu mult mai dur şi mai puţin românesc. Expresii de felul acesta găsim multe în colinzile noastre bihorene.
În colinda „Mirelul” auzim :

Cel mirelu-i tinerel
Hoi alerui Domnu-i bun
Oi-iş are munte n’are
Hoi alerui Domnu-i bun.

Se repetă în această colindă după fiecare vers „Hoi alerui Domnu-i bun” fără să se ştie azi semnificaţia acestor vorbe. Incontestabil că această colindă e una din cele mai vechi; ea ne-a fost păstrată chiar din timpurile de când se plămădea poporul nostru.

Secole dearândul au rămas neschimbate aceste vorbe. „Alerui Domnu-i bun” în această colindă, nu e altceva decât „Aleruia” latin, corespunzând astăzi cu aliluia.
Vedem în aceasta, unul din cuvintele latine, care au fost folosite de românii primelor secole şi scos ulterior din uz.

Toate aceste expresii curat româneşti, întrebuinţate azi doar în colinzi, dovedesc că şi pe aceste meleaguri se vorbea o limbă cu mult mai curat românească şi numai pe urmă a fost alterată de străinisme.

Azi se colindă tot mai rar. Multe au rămas înjumătăţite doar în mintea câtorva moşnegi. Tineretul nu le învaţă şi vor dispare în scurt timp aceste producţii ale poporului şi cu ele odată şi frumoasele obiceiuri de sărbători.

O adevărată primejdie astăzi pentru sate şi pentru cântecul românesc îndeobşte, este năpădirea lor de cântecul uşor venit din străinătate şi răspândit în toate părţile de lăutari şi orchestre. Toate aceste împrumuturi sunt streine de sufletul neamului nostru.

Ceeace a cântat el, e veşnic şi răsfrânge sufletul unui neam întreg, pe când ce vine din afară, n’are rădăcini.

Se ofilesc ca florile de câmp în răstimpul unei veri.

D. COLŢA

◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊♦♦♦♦♦◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊