Garda de Fier

Iar la Putna’n mănăstire,
Noaptea, din tăcut mormânt,
Iese’n plină strălucire
Ştefan cel viteaz şi sfânt.
Lespedea ce-au pus-o popii
Peste groapă, ‘ncet se dă
Îndărăt şi’n fundul gropii
Ştefan plin de pace stă.
Dar se nalţă’ncet eroul
Deşteptat din lungu-i somn,
Luminat e’ntreg cavoul
Şi sumeţ viteazul domn.

Albu-i coif străluce’n lună
Iar pe zale-i joacă zări
De lumini ce se’mpreună
Ca’ntr’un basm cu arătări.
Lunga suliţă şi-o poartă
Răsucind-o ‘n mândru chip
Eu credeam că-i umbră moartă
Ce se mişcă pe nisip,
Dar e viu! Acum ridică
Ochii săi, parc’ar lăsa
Peste-o oaste inimică
Toată vrăjmăşia sa.

Apoi stă plecat şi-ascultă;
Poate-aude spre Hotin
Vuiet şi-alergare multă
De poloni şi turci ce vin,
Poate-aude oşti tătare
Şi năvală peste Prut,
Ori sosind din depărtare
Peste munte i-a trecut
Regele Matei! Voi cete
De cazaci şi de secui,
Dumnezeu acum vă dete
Gata iar pe mâna lui!

Sună zornăit de zale,
Strigăt mare de război,
Ard Moldova noastră’n cale
Câţi duşmani şi vechi, şi noi.
Ştefan tremură’n mânie.
Iese din tăcutul schit
Luna’n ceruri, argintie,
Cu nori negri s’a’nvelit,
Şi cumplit din bucium sună
Ştefan vodă; ca un nor
Ies oşteni şi iuţi s’adună
Roată lângă domnul lor.

Iat-o, oastea lui voinică,
Toţi cei buni şi tari ai săi!
Ştefan spada şi-o ridică
Şi porneşte’n sârg spre văi,
Luna tot mai mult s’ascunde,
Tot mai negri nori plutesc
Şi din văi grozav răspunde
Buciumul moldovenesc.
Se tot duce, duce’n noapte
Zgomotul în jos spre Prut,
Mai lăsând în urmă şoapte
Din furtuna ce-a trecut.
E pustiu la mănăstire,
Gol mormântul cel deschis!

Toate-au fost o nălucire,
Toate repezi ca’ntr’un vis.
Nu ştiu bine’n care parte,
Ştefane, te-ai dus cu oşti,
Ştiu că tu te-ai dus departe,
Şi duşmanii ţi-i cunoşti!
Bate-i Ştefane, părinte,
Spulberă-i de pe pământ:
Chiar şi mort învaţă-i minte,
Cine eşti şi-ai tăi ce sânt.
George COŞBUC