Garda de Fier

“Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate’n cer grămadă; –

“Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare
Ca fantasme albe plopii însirați se pierd în zare,
Si pe ‘ntinderea pustie, fără urme, fără drum
Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum”…

Astfel evoca Alecsandri, chincit în gura sobei, în conacul dela Mircesti, iarna copiilor gălăgiosi si veseli, pe care Cosbuc îi zugrăveste cu atâta vioiciune în neuitat sa “Iarna pe uliță”. E anotimpul săniusului, al zurgălăilor si al steluțelor de fulgi imaculați, pe care parcă mâini dalbe de îngeri îi cern spre pământ, culcus candid pentru pruncul Mântuitor al lumii.

Iarna, încărcată de griji pentru năpăstuiții soartei, e anotimpul bucuriei copilăresti, vrăjită de farmecul Crăciunului, împodobit de colinde, de steaua nasterii, de plugusorul Anului Nou, aducător de covrigi si gologani, de procesiunea Iordanului.

C O L I N D E . . .

Amintirea nostalgică ne poartă departe, din pragul Crăciunului de azi, spre văile natale rămase pierdute în miază noapte. Măgurile de făget – stejăris ale Cosminului dorm acum sub mantia de dantelă a chiciurei agățată de ramuri. Văile Ceahorului si-au îndulcit unduirea sub troienele de omăt. Peste căsuțele scunde, fumul se înalță azuriu în văzduhul sticlos de ger. E atâta pace si mulcomire, de parcă ar sti pământul că s’a pregătit ivirea printre muritori a Izbăvitorului, în chip de copil bucălat, născut în ieslele umilinței si mărirea nepieritoare a duhului mântuirii de păcate.

În preajma sărbătorilor Nasterii Domnului începea o fierbere mare prin toate casele. Gospodinele nu-si mai dădeau rând cu treburile, cu cumpărăturile, cu deretecatul si pregătirea prânzurilor de prăznuire. Copiii casei nu mai sunt de nici un ajutor, dispar prin suri, prin grajduri. Câte două trei glasuri subțirele se ițesc pe modulațiile gingase ale unui cântec sfânt. Un glas mai gros ține isonul ici-colo. Sunt colindătorii în pregătire. Toți copiii satului s’au împărțit pe “echipe” de prietenie sau vecinătate. Un băiat mai răsărit stie rândul încă de acum doi ani. El este maestrul de cântare al celor mai mici pe care-i învață si probozeste. Câte un pici mai isteț, cu ochii ca două mărgele de smoală, cu glas dulce, prinde cu lăcomie cuvintele sfinte si viersul străbun. El va fi adevăratul protagonist.

Ultimii gologani sunt cheltuiți pe hârtie poleită si pe iconița de țiplă a Nasterii Domnului. Mâini îndemănatece înclee din lemn si hârtie o stea minunată în cinci, sapte, nouă sau douăsprezece raze, legate între ele cu ghirlande colorate. O luminiță va pâlpâi înlăuntru si va da căldură culorilor iconiței si nasurilor înrosite de ger ale colindătorilor.

După atâtea pregătiri, seara cea mare se apropie, întâmpinată cu emoție – bătăi de inimă. Vătaful micilor colindători a găsit un clopoțel cu sunet argintiu si un băț noduros pentru câini si rivali rău-voitori. De pe la patru după amiază când ziua începe a se înclina spre amurg, vitejii nostri crainici ai Nasterii Mântuitorului pornesc prin sat. Întâi la mătusi darnice si la unchi generosi. Apoi, luându-si inima în dinți, pe la domnii si doamnele dela scoală care le-au vorbit cu atâta căldură despre datinele strămosesti. Prin străini si prea departe nu se duc, căci seara satul e în stăpânirea celor mari – care împărățesc peste lumea colindătorilor.

Sfiosi, colindătorii se apropie de o strasină sub care licăreste lumina roscată a candelei dinlăuntru.

…Dar auzi! – cățelul latră
S’aud sopote ‘n ogradă
Si s’adue sub opincă
Scârțâitul de zăpadă…
Licărind o raz’atinge
Geamul usii dela tindă.
De trei glasuri legănată
Se’nfiripă o colindă…
(O. Goga)

Glasul prichindelului înzestrat de ursitoare străbate melodios. Vătaful mormăie gros si dă curaj mititeilor colindători pitiți în dosul stelei. Si crainicii cântă “Florile dalbe” învăluind melodia în argintul sunetului de clopoțel.

Sculați, sculați boieri mari,
Florile dalbe,
Că vă vin colinători,
Florile dalbe,
Noaptea pe la cântători
Si v’aduc un Dumnezeu
Să vă mântuie de rău.
Un Dumnezeu nou născut
Cu flori de crin învăscut…

Abia sfârsesc, îsi dreg glasul tusind si-si sterg nasul cu mâneca si pornesc de-avalma cu povestea celor trei crai dela răsărit care cu steaua au călătorit si au ajuns, după cum citim, până la Ierusalim. Vocile se mai poticnesc, clopoțelul răsună biruitor peste ele, dar totul se isprăveste cu bine si cu rusinarea lui Irod.

O mătusă mai miloasă îi pofteste în tindă si deschide mare usa dela odaia încăpătoare. Copiii mai cântă odată cântecul crailor dela răsărit, si încheie cu cântecul de stea:

“Steaua sus răsare
Ca o taină mare
Steaua luminează
Si adeverează
Că azi Prea Curata
Si Nevinovata
Fecioara Maria
Naste pe Mesia…”

Copilasii mici ai casei cască ochii si gurile mari la minunăția stelei. Colindătorii îndeasă cu nădejde desaga aproape plină de covrigi, mere si nuci. Gospodarii de modă nouă le mai dau si câțiva lei nesunători, care, împreună cu banii adunați dela învățători vor face o adevărată bogăție.

Si asa, trei zile si mai mult, colindătorii nostri vor bate cărările satului până ce cu mare greu părinții îi vor strânge pe lângă casă, iar colindătorii se vor pregăti pentru uratul de Anul Nou.

I R O Z I I

Flăcăuasii mai răsăriți ai satului între cincisprezece si douăzeci de ani, au pus în lucrare un plan mai măreț. Cu săptămâni înainte, Vicleiemul, copiat în roluri a fost împărțit între sefii spirituali netăgăduiți ai generației. Rolul greu si mai dramatic este cel al lui Irod. Trebue un glas mai adânc si mai fioros. Irod este si seful trupei si regizorul. În raza Cernăuților, în Mahala, Ostrița, Boian, apoi în Ceabor, Cosmin si alte sate Irozii s’au pregătit pentru marele eveniment din seara ajunului. Printre ei sunt si elevi la scolile mari ale orasului, dar unele trupe sunt numai băeți de țară. Puțini au costume speciale. Cei trei magi, ca si ofițerul, poartă haină națională, cămăsi înflorite si de-a curmezisul pieptului o esarfă lată de tricolor. Doar Irod are o mantie rosie. Ofițerul are coif de carton poleit, magii si Irod coroane zimțate. Săbiile sunt frumos cioplite din lemn si argintate. Doar Mosul Irozilor poartă zeghe sau un suman peticit dacă nu un cojoc întors pe dos. Si-a făcut un nas lung de petică rosie si si-a îndesat o cusmă de păr de capră.

Nu era casă românească mai răsărită în Cernăuți care să nu fie stiută si cinstită de vizita Irozilor în seara de Ajun. Cei mai mulți se pregăteau anume ca să vină în oras uneori destul de departe. Era o tradiție veche a legăturii sufletesti dintre Cernăuțul românesc si sate din împrejurimi. În aceiasi casă veneau două si trei trupe de Irozi în seara Ajunului si erau totdeauna primiți cu dragoste si cu respectul cuvenit tradiției. Fără colindători si Irozi, ajunul nu mai era Ajun, Crăciunul nu mai era Crăciun, dar nu s’a întâmplat vreodată să lipsească.

Flăcăii dovedeau uneori un real simț dramatic si spectatorii erau prinsi de jocul realist cu care actorii interpretau Vicleimul de mult stiut. Dar acesta era farmecul sărbătorii: că trebuia să se desfăsoare după regulile cunoscute. De aceea unii Irozi care la sfârsit cântau un cântec de oras, de “modă” sau un mars național (cu jalnica melodie a “fraților compatrioți”) erau imediat cenzurați de spectatori, dar puține trupe de Irozi se întâmplau să gresească astfel împotriva tradiției.

Cine nu cunoaste Vicleimul? Irod îsi întreba sfetnicul credincios ce se mai întâmplă. Acesta îi prezenta pe cei trei magi prinsi de iscoade. Irod îi întreabă cine sunt, de unde vin si încotro merg. Magii, Baltazar, Gaspar si Melchior îi răspundeau cine sunt si ce vor:

“Din scripturi am înțeles
C’o să nască pe pământ
Împăratul nou si sfânt.
De-o stea ne călăuzim
Pe Christos să-l dovedim
Lumii să-l propovăduim”.

Irod se înfurie, căci nu îngăduie alt Împărat al pământului mai presus de sine. Dar Magii nu se sperie si Irod recurge la viclenie ca să poată ucide Pruncul Dumnezeiesc. Le spune Magilor să-L caute si să-L afle pe Isus, apoi să-l anunțe ca să i se închine si el. Dar Magii după închinare, se întorc în țara lor pe alt drum. Atunci Irod va porunci uciderea pruncilor dar Isus va scăpa prin fuga în Egipt. Monologul de încheiere al lui Irod este un blestem versificat. Aici era piatra de încercare a interpretului.

C O L I N D Ă T O R I    L E G I O N A R I

De prin 1935 se înfiripase în Cernăuţi un cor al studenţilor legionari. Mai erau acolo coruri studenţesti. Dar sub conducerea maestră a profesorului Scarlat şi a fraţilor Mircea şi Bujocel Hoinic, corul legionar al studenţilor se înălţase la un nivel de artă superior. Veni Ajunul. Şi atunci colindătorii legionari îşi arătară măsura. Nu vom putea evoca clipele de încântare petrecute în serile de Ajun din 1936 şi 1937. De unde coborau acele glasuri contopite într’un fluid muzical atât de suav, încât nu mai era cântec, ci armonie serafică? De unde acele colinde de o gingăşie nepământeană?

          Colinde, colinde,
          Iată vin colindători…

Şi apoi acea colindă despre Crăciunul săracului, de ţi se strângea inima auzind-o. Farmecul se transforma în încremenire, atât era de frumos. Era aproape prea frumos. Acest dar de Ajun al colindătorilor legionari a fost cel care mi-a adus cea mai mare bucurie din câte am avut vreodată. Era un Moş-Craciun ceresc.

Amintirea evocă nostalgic atmosfera serii de Ajun, rămasă departe în ţara de miază-noapte cotropită de străinul necredincios. Ce Crăciun va fi acolo anul acesta? Sufletul se umple de durere. O întreagă ţesătură de viaţă, închegată din deprinderi seculare, s’a destrămat dintr’o dată.

A M I N T I R I

De două generații, eram rupți de viața satului. Dar sufletul nostru stăruia acolo, în jurul celor două case bătrânesti din Ceahorul Cernăuților. În casa mai veche păstorise străbunicul, ajuns mai târziu mitropolit al Bucovinei, venerabilul Samuil-Silvestru Morariu. Lui îi urmase bunicul, Artemie Berariu, apoi fiul lui Alexandru, fratele mamei mele. Timp de mai bine de o sută de ani Ceahorul, în care a copilărit mama, era cheia legăturii noastre cu pământul. Acum au rămas numai morminte si case pustii. Biserica nouă si casa parohială le clădise bunicul. De acolo au pornit si s’au păstrat până în oras tradițiile vechi de sărbători ale familiei si dragostea de datina românească. Si asa era în toate casele preoțesti ale Bucovinei si în familiile orăsenesti care descindeau din ele.

În casa bunicului postul era ținut cu sfințenie. Acolo joc de cărți nu s’a pomenit, iar dans numai la nunți. Dar din vechime s’au respectat prăznuirile sărbătorilor cu bucatele lor speciale, care apăreau pe masă odată pe an.

De Ajun se ținea post negru până la cină, alcătuită si ea numai din mâncări de post. Primul fel, cu răsturnarea principiilor gastronomice, era grâu fiert îndulcit cu miere. Grâul se pisa în piuă de lemn, ca să fie muiat, se fierbea ceasuri multe, apoi răcit se îndulcea cu miere si se amesteca cu mac pisat si cu nuci. Trebuia să fie un fel de preparare a grâului foarte vechi, asemănător cu coliva ce se face în Moldova si Muntenia. Dar grâul nostru nu e uscat, ci moale ca terciul. Al doilea fel e pestele fript în untdelemn, la care ultima generație a adăugat pestele marinat. Al treilea fel este borsul de sfeclă, limpede, cu colțunasi mici de aluat, umpluți cu morun sărat, numiți “pehincile Domnului”. Desertul e compus din compot de pere si prune uscate, dar n’am văzut vreodată să-l fi gustat cineva, desi nu a fost Ajun să fi lipsit de pe masă.

Ca băuturi era permis rachiul de secară, care azi nu se mai găsete, în care se topea zahăr ars după un procedeu special pe care-l țineau secret, – apoi vinul alb.

În casa bunicului nu s’a pomenit pom de Crăciun. Noi dei crescuți în orase l-am avut din copilărie, iar părinții nu l-au privit ca pe o înstrăinare si derogare dela tradiție, ci ca pe o îmbogățire a bucuriei de sărbători a copiilor. Îngerii de mătase, clopoțeii de stilă, pletele de beteală argintie, țurțurii de crisstal, – apoi păpusile surorilor, caii de lemn, trâmbițele, jocurile de cuburi ale băieților au rămas învăluite în farmecul primei uluiri, când bogăția fastuoasă a pomului cu lumânărele aprinse ne scotea din piepturi strigăte de încântare. Războiul cel mare încă nu venise, erau timpurile când traiul era altfel, asa cum nu-l mai puteam înțelege noi, cei crescuți în zbuciumul refugiului care a urmat îndată, atunci ca si acum.

Zilele de sărbători au rămas pentru noi zile ale cultului familiei. Se adunau neamurile, casa era plină de copii si apoi venea pelerinajul la bunicul, patriarh al preoțimii bucovinene. Dar e atât de mult de atunci… Cu noi, cei de azi, va pieri si amintirea unor vremuri atât de greu de smuls din trecut, si care apar palide prin apa timpului…

D E   A N U L   N O U

Cine n’a stiut “Plugusorul” pe de rost, măcar odată în viață? Nefericit om. Până în preajma adolescenței n’a fost an să nu umblăm cu uratul în seara de ajun si cu semănatul a doua zi. Năvăleam în case si spre groaza gospodinelor, semănam cu grâu parchetul proaspăt măturat si lustruit:

“Să trăiți să’nfloriți
Ca merii ca perii
În toamna cea bogată
De toate ‘ndestulată”.

Produsul uratului se transforma apoi în patine. Căci noi copiii orasului nu stiam de mere si covrigi, ci de tort servit cu tacâm de argint. Principalul era ca datina să fie menținută.

În Suceava a fost un elev de curs superior, mare cântăreț si temperament care trepida de dragoste de viață. “Vine Anul Nou” – spuse el câtorva colegi. “Stim ura, avem buhai si harapnic, dar ce cântăm?” Căci nu exista vreun cântec de Anul Nou. “Fă tu un cântec” – îi spuseră colegii. Si atunci tânărul Emilian scrise versurile si alcătui din reminiscențe melodia lui “Mâine anul se’noieste” – pe care azi îl stie toată țara drept cântec anonim. În seara ajunului Anului Nou răsună compoziția nouă care deveni apoi cântec “popular”:

Mâine anul se ‘noeste
Plugusorul se porneste
Si-om începe-a colinda
Pe la case a ura

Iarna-i grea, omătul mare
Semne bune anul are
Semne bune de belsug
Pentru brazda de sub plug.

Seara Sfântului Vasile
Fie-vă boieri de bine,
Si ‘ntru mulți ani să trăiți
Si la anul să ‘nfloriți.

Anul următor Suceava toată, apoi Bucovina toată cânta această urare simplă si cu melodie vioaie. Au trecut ani, si mai târziu abia am aflat cine e autorul: tatăl meu. Dela dânsul si dela mama am învățat de mici copii urări si colinde între care frumoasa colindă bănățeană “O, ce veste minunată” – pe care astăzi o cântăm pe voci în fiecare seară de Ajun, când mama îsi mai aduce aminte de vestita ei voce de mezzosopran de altă dată.

I O R D A N U L

Prin tradiție Iordanul îl petreceam în casa bunicului. Să fi fost troiene mari care să ne împiedice să mergem la Ceahor sau ger năpraznic. Da, oriunde am fi fost, dela Bobotează n’am lipsit. Taina sfințirei apei ne apărea plină de har si de mister si posteam cu sârg până după înghițitura de aghiasmă care deslega oprelistea mâncării. Admiram splendidele troițe săpate din ghiața lucie si translucidă care vegheau masa sfințirii, bloc de ghiață pe butuci de ghiață. Troița astfel împlântată din faptul gerului rămânea toată iarna în bătaia viscolelor se acoperea pe crestet si pe brațe cu o hlamidă de zăpadă, si se ridica spre cer în abur odată cu căldura soarelui de primăvară.

Venirea preotului cu sfințirea era o clipă de emoție. Aveam impresia puternică a descinderii unui trimis al Domnului si doar viersul tradițional, cu isonul ținut de dacăl risipea solemnitatea momentului. Mă trezeam îngânând cu un fel de bucurie: “În Iordan botezându-te Tu Doamne”… Era în acest viers o putere se deslegare, ca în orice taină îndeplinită. Cine poate lămuri ce adâncuri ne sunt legate de săvârsirea datinelor crestinesti – desi educația vârstei noastre, raționalistă si laică nu ne-a apropiat niciodată de trăirea lor? Este sădită ritului o putere elementară si poate cel mai mare bun pe care l-am salvat din copilărie: că în adâncul sufletului nostru datina si ritul si-au păstrat o virtute activă.

Ajunul Iordanului era prăznuit ca si ajunul Crăciunului cu masa de bucate de post. Ultima zi de sărbători era o zi de melancolie. Pomul de Crăciun îsi aprindea ultima dată podoabele strălucite. După o plutire în farmec care durase două săptămâni proza cotidianului mijea iarăsi în zarea existenții. Colinde, Ajun, Irozi si Vicleim, uratul Anului Nou, Boboteaza – erau “clipele suspendate” ale unui drum de vrajă, de care ne despărțeam cu atât mai greu cu cât îl trăisem mai adânc.

Suntem de formă orăseni civilizați. Dar sub scoarța subțire a “civilizației” purtăm în noi împlantat adânc pe omul patriarhal ferecat de datini si credințe, fără de care traiul nostru pe pământ nu ar mai avea sens. Sărbătorile sunt prilej de reculegere în ceeace este mai profund si mai bun în noi si prilej de contopire cu sufletul mare si etern al neamului acestuia crestin si românesc.

Barbu Sluşanschi
Ziarul “Cuvântul“, Serie Nouă, Anul XVII, Nr. 73, Miercuri 25 Decembrie 1940