CRĂCIUNUL de A. G. Delafântânele
Crăciunul vechi, Crăciunul vieții
Plecat în lume după pace,
Împarte’n vraja dimineții,
Nădejdi în casele sărace.
Din sat în sat, din vale’n vale,
Trecând meleag după meleag,
Cu paşii obosiţi de cale,
Soseşte tainicul moşneag.
Aduce soare si iubire,
Noroc mai mult, mai sfânt, mai lin;
Flori albe, flori de mântuire,
Cu cer mai larg şi mai senin.
Printre zăpezi nestrăbătute,
Pe dealuri şi prin munţii goi,
Cu pletele de vânt bătute,
Dă vreme, vremii de apoi —
Oraşele cu răni pe frunte,
Cu rătăciri şi cu păcate,
Se’nchină neputând să’nfrunte
Moşneagul plin de bunătate.
În satele cu haină nouă,
Trag clopotele lung şi cântă —
Sânt rupte urile în două
Şi roua ochilor se svântă.
Sunt moarte morțile durerii,
S’aprind noi candele pe cer,
Şi toate nopţile vegherii
În noaptea asta sfântă, pier.
Troene mari, nemărginite,
Se’nalţă la poteci, mereu,
Şi’n anii viselor trudite
Se naşte-un om şi-un Dumnezeu.
Copilul mic cu ochi de stele
Surâde inimilor plânse
Şi besnele-aşteptării grele
În vechile colinde-s stânse.
De astăzi, omenirea ‘ntreagă
Cu Moş Crăciun se înfrăţeşte,
Că noaptea asta o desleagă
Din ura care-o nărueşte.
Cu paşi trudiţi, cu rouă’n pleoape,
De-atâta lungă rătăcire,
De două mii de ani, aproape,
Aduce’n lume mântuire.
Răsar în viaţa’nfrântă zorii,
Poveştile surâd la geamuri —
Cu Moş Crăciun, colindătorii
Duc pacea sfântă între neamuri.
A. G. Delafântânele
Revista Flori de Crin, Anul IV, Nr. 10, Dec. 1935
