Înțelesul eroic al morții lui Moța de N. Petraşcu
Anul morții lui Ion Moța si Vasile Marin a găsit clasa conducătoare românească pe drumul descompunerii definitive. De aceea reacțiunea ei a fost atât de anacronică si lipsită de înțelegere pentru lumea din mijlocul căreia s’au desprins cei doi eroi. Într’unii din reprezentanții politicianismului de atunci s’au trezit instinctele paterne si de familie peste care a trecut Moța în drumul lui spre biruință. În alții a răbufnit ura neîmpăcată împotriva lumii pe care a vestit-o Ion Moța, a pătimit pentru ea si la urmă a căzut cu fața la dusman, apărându-i viitorul. Însă marea massă a poporului românesc, până la cele din urmă străfunduri ale ei, a fost cutremurată de misterul morții eroice. Ea n’a încercat să-i înțeleagă acest mister, nici să-i deslege sensul lui simbolic, ci s’a oprit din drumul căutării de pâne si si-a plecat genunchii la pământ, în semn de mare pietate si de rugă pentru iertarea păcatelor celor dusi.
Deslegarea sensului morții lui Moța o dă testamentul lăsat de el si mai cu seamă marea linie a vieții lui.
Moța moare în luptă eroică împotriva spiritului rău. Omul n’a plecat să moară în Spania, OMUL A PLECAT SĂ LUPTE SI SĂ ÎNVINGĂ. A acceptat desigur, în prealabil moartea, căci cine ezită în fața morții, nu e hotărît să învingă. Luptătorul adevărat nu se întreabă si nu e nelinistit la ideia că va vedea sau nu, biruința cu ochii lui. În ardoarea luptei el trăieste anticipativ biruința si nimic nu-l mai poate desparte de a o pregăti.
Ion Moța, la întâlnirea lui cu Căpitanul, a adus dârzenia unei lumi aspre de unde cobora, era clocotul lanțului de revoluții care au aprins adeseori munții. În felul acesta a imprimat luptei lor comune tăria caracterului de piatră si violența acțiunei legionare.
Veac de veac neamul românesc a încercat să se ridice si să-si creeze o soartă mai bună cu tăria brațelor lui. De atâtea ori s’au găsit dusmani care i-au speculat slăbiciunile si bunătatea pentru a distruge în embrion acțiunea de eliberare. Toți cei căzuți pentru neam au fost înțelesi si iubiți, dar, în loc de pedepsire a celor vinovați, poporul i-a cântat si i-a plâns în doine, făcând prin aceasta ca alte siruri de călăi si vânzători să-si continuie drumul prin istoria minoră a unui popor obidit. Aici intervine Legiunea cu hotărîrea alesilor ei (si) curmă linia de umilință impusă de bunătatea unui neam prea îngăduitor.
Linia vieții legionare îi ia locul si sub ochii nostri întoarce destinul istoriei românesti…
Nicolae PETRAŞCU
“Înălțarea”, Anul I, Nr. 9, 15 Ianuarie 1941