Garda de Fier

Prof. Simion Mehedinți

… Ne întâlnim iarăşi după o lungă despărțire. De patru ani n’am mai scris un rând la gazetă. De doi ani, n’am mai putut vorbi tineretului nici la Universitate, nici la Radio. — Cum au venit împrejurările nu e nevoie să vă mai spun…

“Epoca de pleavă”, cum a fost numită negru pe alb încă din Ianuarie 1936, e sfârşită.

Pleava s’a spulberat….

Mă bucur că putem sta de vorbă, sub această formă, dar ce amară bucurie! Să fie chemat un om cărunt, care ar fi dorit să treacă în pace seara vieţii, ca să povestească drumurile pe care le-a făcut altă dată, în Ţara acum pierdută.

Se poate o sarcină mai dureroasă?

La 23 Iunie, însărcinat de Marele
 Stat Major a spune câteva cuvinte în „Ora Armatei”, s’a nimerit să fiu cel din urmă Român care a mai putut vorbi oştirii întregi, pe când hotarele erau şi ele întregi. Iar peste patru zile a venit prăbuşirea. — Ni s’a smuls nu numai Basarabia, adică marginea dinspre Mare a Moldovei, dar şi toată Moldova dintre Prut şi Nistru, ba încă şi o parte a Moldovei dintre Prut şi Munţi, unde n’au stăpânit Muscalii de când e lumea lume.

Nici că se putea pentru mine o potrivire mai duşmănoasă a împrejurărilor. — Spusesem din vreme că părinţii noştri au ascultat „Cântarea României”, iar noi vom auzi „Plângerea României”… Dorisem mult să n’apuc zilele urgiei, dar nu-i după voia omului…

Acum, orice tânguire e de prisos. Rănile sunt răni. Sângele curge mereu, iar dacă vrem să nu pierim, singurul nostru gând trebue să fie acesta, cât mai repede să scoatem ţăpuşa înfiptă până aproape de inima ţării. Să ne pregătim ceas cu ceas pentru dimineaţa cea luminoasă, când soarele va răsări iarăşi peste întregul Ţărm românesc la Mare, şi va aduce un fior de bucurie peste întreaga Câmpie românească de la poalele Munţilor Apuseni.

*

Însă „ziua Dreptăţii” nu poate veni decât cu o singură socoteală: Dacă vom fi încredinţaţi toţi — toţi până la unul — de acest adevăr:

Că un popor de 15 milioane nu poate fi strivit de nici-un duşman, cât timp sufletul din el va fi tare.

Aşa a fost neamul nostru în trecut, şi aşa trebue să fie azi, mâne şi totdeauna, dacă vrem să trăim cu fruntea sus.

Iată câteva dovezi:

Acum 2500 de ani, când nimeni nu auzise de numele veneticilor care ne duşmănesc azi, în Carpați era viaţa bine întocmită, iar filosofii cei mari ai Elinilor se minunau de înțelepciunile legiuitorului nostru Zamolxe.

Acum 2000 de ani, neamul legat de Dunăre şi de Carpați era singurul care se mai putea măsura cu
 împărăţia romană, ba o silise să-i plătească şi bir. Apoi timp de o mie şi mai bine, am stat în calea tuturor Hunilor şi Căpcăunilor, dar tot n’am pierit. Si cred că nu-i puțin lucru să rămâi neclinti în mijlocul valurilor ridicate de atâtea furtuni.

Cât despre luptele purtate mai târziu în folosul creştinătăţii, cine nu le cunoaşte?

Din sânul neamului nostru au ieşit patru — nu mai puţin de patru — luptători fără seamăn în timpul lor. Asta nu e o vorbă în treacăt… Îmi dau seama că în clipa când spun aceste cuvinte poate că mă citesc şi cărturari din ţările vecine, lată, îi întreb şi-i rog să-mi răspundă cinstit: Care popor din răsăritul Europei a pus în faţa Turcilor un mănunchi de ostaşi ca Mircea, Corvin, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul? (Dacă cineva poate să ne arate din altă ţară o astfel de gardă la Dunăre, noi Românii suntem gata să ne plecăm fruntea cu smerenie în faţa aceluia).

Ei, dar asta e poveste veche, vor răspunde unul sau altul.

Foarte bine. Noi însă nu ne sfiim să amintim şi fapte mai nouă. Acum 23 de ani, în Iulie şi August 1917, în lupte grozave care au durat săptămâni de zile, gloata luptătorilor noştri, soldaţi şi ofiţeri de-a valma, au stat frunte în frunte cu armata vestitului mareşal Mackensen, „spărgătorul de fronturi”. — N’a mărturisit generalul din fruntea atacului celui uriaş că Românii nu mai erau cei din toamnă, ci stau să se bată, ținând piept ori si cui?

Asa dar, tineri si bărbați ai zilelor de azi, de sufletul neamului nostru nimeni nu se poate îndoi.

De câte ori a avut în frunte oameni tari, poporul român a fost tare şi-a ştiut să se măsoare cu oricine i-a ieşit înainte. — Cât erau de semeţi şi năvalnici Turcii, au mărturisit totuşi că Mircea a fost cel mai puternic şi mai ager dintre principii creştini (fortissimus-acemmus).

De aceea, fruntea sus! E sigur — cu desăvârşire sigur — că în ziua când va suna ceasul hotărârilor şi vom avea în frunte nu paparude ca ale „epocei de pleavă”, puse pe chefuială şi ciurdeală, ci comandanţi ca cei care au fost găsiţi la Mără- şeşti cu capul pe mitralieră din care trăseseră toate cartusele, România se va ridica iarăsi la înălțimea de la care au prăbusit-o cei nevrednici. Zilele nepăsării, ale jafului si crimei au trecut. – N’au avut sânge si obraz românesc cei care au batjocorit ţara şi i-au fărâmat hotarele. Pleavă au fost şi ca pleava în vânt s’au risipit.

V’am pomenit isprava ostaşilor de acum douăzeci şi ceva de ani. Credeţi că a pierit neamul lor…? E destul să vă amintiţi că o seamă de tineri Români s’au dus de bună voie până în depărtata Spanie, să lupte pentru biruinţa unui ideal creştin, pentru ca să vedeţi că nici dorinţa de jertfă, nici curajul n’a pierit din mijlocul poporului român. Cine a învins va mai învinge… Noi, care am văzut ceva în viaţa acestui neam, vom spune făţiş ce credem despre el şi nădăjduim de astădată că nu se va mai găsi nici un nepricopsit care să îndrăsnească a ne învăţa cum să iubim pământul şi poporul românesc.

*

Deocamdată, mie mi-a căzut sarcina să vă spun câteva cuvinte despre „Drumurile din Ţara pierdută”.

Drumuri am făcut multe în toate colţurile ei şi nu le voiu putea uita până ce voiu închide ochii.

Cum să uit Moldova de sus unde au poposit „descălecătorii” din Maramureş? Cum să şterg din minte priveliştea de pe prispa înaltă a Ceremuşului, către Pocuţia, pe unde călcase piciorul lui Ştefan Vodă numai cu puţine zile înainte de moarte?

S’a întâmplat să-mi petrec copilăria într’un sat de munte, cu o biserică făcută de Matei Basarab. Nu departe e monastirea Vizantei, cu stejarul lui Ştefan Vodă, iar pe malul Milcovului e Mera, ctitoria Cantemireştilor şi, mai la vale, ruinele cetăţii Crăciuna, amintind iarăşi numele marelui Domn care a legat Vrancea de ţara Moldovei, păstrându-i însă drepturile din vechime.

Dar ce are a face ţinutul Putnei mele Vrâncene cu al Putnei moldovene, unde se odihneşte Voevodul cel Mare şi Sfânt!

E firesc lucru să-ţi placă locul de naştere. Eu însă mărturisesc fără înconjor: când m’am întors întâia oară din Bucovina, mi s’a părut smerită toată partea de jos a Moldovei, faţă cu ţinutul unde au trăit cei dintâi ctitori Muşatini, şi de unde stăpânirea Moldovei s’a întins iute până la Nistru şi la Mare.

Iar acuma, când pământul acela scump a fost cotropit de streini, să cerc eu a vă povesti ce-am văzut şi ce-am simţit, cutrierându-l în zilele lui cele bune?

Cu neputinţă.

Ori să vă povestesc călătoriile spre malul Nistrului şi în margina dinspre Mare, ce se mai chiamă şi Basarabia?

Iarăşi cu neputinţă.

Cred că mi s’ar curma glasul. Îmi vine în minte cuvântul Bisericei: Lipească-se limba mea de grumazul meu, de te voiu uita Ierusalime…. Sece vederea ochilor şi cadă întunerecul peste toate amintirile vieţii mele, dacă voiu uita măcar una din zilele când am poposit pe malul Nistrului.

Atâta doar mă simt dator să spun celor ce n’au avut norocul să-l vadă : Cu valea lui adâncă, în felul unui şanţ uriaş, cu multe cotituri; cu apa lui lină şi cu malurile înalte, împodobite cu păduri, vii, sate şi ziduri de cetăţi, Nistrul e pentru Români ceea-ce e Rinul pentru Germani.— Neamul german cântă Straja la Rin (die Wacht am Rhein) măcar că a trecut şi dincolo de valea Rinului. Noi n’avem încă nici un cântec des­ pre „Garda la Nistru”, de şi nea­ mul moldovenesc s’a întins şi el până aproape de Bug, aşa că Nistrul trece azi prin mijlocul unei Moldove croite de curând sub numele de „Republica federativă moldovenească”. N’avem încă imnul Nistrului, dar lucrul stă aşa: După cum Rinul este pentru toată Germania râul legendei, al cetăților vechi, al poeziei si al istoriei, tot astfel Nistrul e Rinul Moldovei. În satele lui de răzesi se aude si azi limba vechilor cazanii, în bisericile si cimitirele de pe malul lui sunt osemintele strămosilor pe care cronica țării nu i-a uitat şi nu-i va uita în veci, în cetăţile de pe malul lui se păstrează nu numai amintirea Domni­ lor ce treceau pe la „Vadul lui Vodă” dar cine are noroc poate pipăi încă cu mâna lui boabe de meiu, din tainul ostaşilor de odinioară…

Nicăeri ca aici, istoria Moldovei nu trăeste mai vie şi mai simţită. Cine păşeşte pragul cetăţilor de la Nistru, fără să vrea îşi aduce aminte de toată energia luptelor cu Tătarii şi Cazacii. Cum să nu-ţi aduci aminte de „Dan căpitan de plai”, cerând în ceasul din urmă al vieţii, să mai sărute odată pământul Moldovei care tresare şi-l cunoaşte?

Tot aşa, nu mă încumet să povestesc drumurile făcute spre mare, între Silistra — ,,Dristorul” lui Mircea — şi ţărmul de la Balcic, unde vecinătatea Betovei aminteşte pe marele Buerebista, stăpânitor, ca şi Mircea, peste amândouă malurile Dunării şi peste întregul neam dac, de la Bug până dincolo de Tisa.

Cu neputinţă — cu neputinţă…

Iar a mai povesti măcar un cuvânt de Transilvania rămasă peste hotarul blestemat, unde Românii sunt acuma zilnic măcelăriți de Căpcăuni, e peste putinţa ori şi cui. Când mă gândesc la munţii străvechiului Maramureş, unde dăinueşte şi o viaţă asemănătoare cu a străbunilor Daci, ori la ţinutul Someşelor şi al Crişurilor, cu atâtea urme romane, sau la Clujul care se ridicase atât de înviorat, cum nu mai fusese din timpul când pe lunca Someşului patrulau legionarii Romei, întreb: cine ar putea să spună liniştit ceea ce i-au văzut ochii numai în cei din urmă 20 de ani de înflorire a acestui scump ţinut dac, daco-roman şi român !

De-ar fi cu putinţă, povestirea ar trebui să ţină săptămâni sau luni de zile…

Dar nici nu e nevoie să pun la încercare cuvântul meu nevoiaş. Avem la îndemână ceva cu mult mai bun. In anii din urmă, în mijlocul atâtor nenorociri, am avut parte şi de un noroc: a început să răsune prin radio adevărata cântare românească!

De unde şi până unde, o cântăreaţă înţelegătoare, care a ascultat pe semne nu dârdăiala lăutarilor ţigani ori ţigăniţi, nici cotcodăceala învăţată în şcoli şi Academii, ci cântecele satului Şi bocetele din cimitire, cântăreaţa aceea cu glas bine­ cuvântat a început să ne tâlcuiască tainele sufletului românesc. — După acea fericită pildă, au început ca altele (ba şi unul sau doi dintre bărbaţi) să ne cânte cinstit cântecele bătrâneşti. — Aşa că, în loc de zece cuvântări despre Cluj, e destul să auzim acum :

Lung îi drumul Clujului,
Dar mai lung al dorului
Drumul Clujului se gată,
Al dorului — niciodată.

pentru ca inima să tresară în fiecare Român. — Nimeni nu va putea uita, o zi măcar, durerile ţării pierdute. — Şi e o mare uşurare pentru noi, cărturarii, să ştim că în locul cuvintelor noastre neajutorate, le poate spune cântecul fraţilor rămaşi între streini, că nu i-am uitat şi nu-i vom uita până va veni şi pentru ei ziua Dreptăţii şi a Omeniei.

Deocamdată, cel ce scrie aceste rânduri, vă îndeamnă pe toţi să faceţi un lucru: alături la icoana la care vă închinaţi dimineaţa şi seara, aşezaţi încă două:

– chipul Ţării de până ieri, cu margina rotundă ca o medalie;

– apoi chipul ţării de azi, cu graniţele strâmbe şi ciontite ca marginile unui hârb.

Apoi, în fiecare zi, gândiţi-vă la graniţa din „Anul blestemat 1940″ şi toţi — toţi până la unul — juraţi să-i faceţi dreptate neamului atât de crunt lovit.

Iar voi, tineri ai zilelor de azi, cu 
care se începe o „nouă generaţie” pe pământul României, gândiţi-vă la mucenicul îngropat la Turda, asemănat în zilele Lui cu Arhanghelul Mihail, şi fiindcă pomeniţi zilnic numele Arhanghelului, sus inimile şi fruntea sus!

Vă spun şi acuma ceeace v’am
 spus de atâtea ori: Sunteţi generaţia decisivă. Vă aşteaptă ori cea
 mai mare laudă dintre câte s’au auzit până azi sub cerul României,
 ori o veşnică osândă şi un veşnic blestem, dacă nu vindecaţi rănile neamului.

Priviți zilnic chipul țării ciuntite de duşmani, şi juraţi să-i faceţi dreptate.

Aşa să vă ajute Dumnezeu!

Prof. Simion MEHEDINȚI
Membru al Academiei Române

Revista “Cele Trei Crişuri”, Bucureşti. Anul XXI, Nr. 11-12, Nov. – Dec. 1940.