Garda de Fier

Madona

Mal de apă verde-vânătă, cu creasta de spumă lividă, venea asupra bărcii, balaur care vrea s’o înghită, împroşcând-o de departe cu bala stropilor amari. In groapa undei adânci, în găoacea jucăuşe a luntrii, cinci furnici omeneşti lopătau din răsputeri, cu ochii la peretele lichid care venea spre ei. O smucitură în sus: valul prinde pupa bărcii, înălțând-o spre cer… Un duş de spumă… Răsuflarea oprită reîncepe, în piepturile încleştate inimile bat iarăşi în ritm grăbit.

Nici de data aceasta n’a fost!

În barcă e apă de un lat de mână. Doi vâslaşi lasă lopețile şi, cu gălețile, svârlă grăbiți afară apa din fundul ei, apoi vâslesc iarăşi cu toții, în ritm frenetic. Ochii cârmaciului cărunt zăresc în depărtare malul cețos, unde se sparg malurile, cu furia fortunei. Pleoapele lui ude de ploae şi înlăcrimate de bătaia vântoasei clipesc nervos la fiecare fulgerare. Moşul îi îmbărbătează totuşi pe cei mai tineri:

— «Hai! Mai avem puțin. Țărmul e aproape».

Vântul îi smulge vorba din gură şi o sfârtecă de numai crâmpee vagi ajung la urechile lopătarilor. Dar au înțeles. Întorc o clipă chipurile crispate spre proră, cu o privire iute ascuțită şi vâslesc apoi voiniceşte.

Alt mal de apă. Altă crispare. Acum i-acum!
 Un duş violent îi pălmueşte şi-i inundă. Atât.
 Fulgerele devin clipă cu clipă mai dese. Hohot satanic de tunete răsbubue într’una peste munții valurilor. Bobi de grindină rari pornesc în barcă biciuind obrajii şi brațele până la sânge.

Cârmaciul se închină des şi fervent.

Din uscat nu se mai vede acum nimic. E undeva, departe, la o veşnicie de drum. Al treilea, al patrulea val, îmbarcă fiecare pachete de apă, care se ridică în luntre până mai sus de genunchi. Vâslirea e tot mai grea… Brațele sunt de plumb, răsuflarea gemută. In fețele livide, cu guri încleştate de ies muşchii fălcilor, ochii se deschid ficşi şi mari, în fața neantului, în aşteptarea cea mare.

Cerul se rupe acum definitiv, potopitor, în cataracte, cu mugete clocotite. Un ultim val, ca o creastă gigantică, mai năvalnic de cât toate, îi îngroapă, îi înghite în urlete de volbură. Apa pătrunde în nas, în ochi, în urechi, în gura care țipă, în plămânul setos de aer… Mişcări spasmodice…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ce-i asta? Apa se retrage. Intră iar aer în plămâni.

Ridicându-se din nisipul plescăit de apă al plajei, bătrânul se pipăe rătăcit, încă surd de vuetul valurilor, orbit de unda amară.

În timp ce-şi şterge zornic ochii, se uită amețit împrejur. La câțiva paşi, din apa până la genunchi, un altul se ridică.

— «Tu eşti, Giocomo?»

Giacomo răspunde însă din altă parte şi apare însoțit de un al treilea, rupând vâlnicele ploii. Ceva mai departe, pe plaje, răsturnată pe-o coastă, barca. Iar lângă ea – leşinat ori mort? – al cincilea.

ÎI duc pe brațe.

— Maica Domnului, se închină cu evlavie bătrânul pescar, mulțumescu-ți ție! Pe locul acesta voi ridica o troiță, băieți».

* * *

Aci ar trebui să se termine povestea asta banală ca toate poveştile vieții si ale morții. Căci întâmplări asemenea au loc cu miile şi an de an, pe malul mărilor de pretutindeni.

Nici n’aşi fi povestit-o dacă urmarea n’ar fi fost nemaipomenită.

Povestea mea s‘a întâmplat pe coasta dalmatină şi începe abia cu troița, adică micul altăraş acoperit, dar deschis, în care madonele sau Iisuşii sculptați în lemn şi vopsiți cu artă străjuesc în numele Domnului, la marginea drumurilor sau pe malul mărilor, amintind de recunoştința credincioşilor…

Cel ce mi-a spus această poveste, orişicât de rară şi ciudată ar părea, m’a asigurat că e adevărată. Lucru de care, de altminteri, cetitorii se vor convinge singuri..

Aşadar, bieții pescari au vrut să mulțumească Maicii-Domnului pentru scăparea lor minunată şi au pus ban de ban, să-i facă o troiță.

— «Vom aşeza pe Madona Pescarilor acolo sus pe faleză, în dreptul locului unde ne-a scăpat de pieire».

Bătrânul pescar se duce deci în oraş să arvunească madona de lemn pentru capelă.

– «O madonă de lemn? întrebă birtaşul mateloților. Aşa ceva nu poate să-ți facă nimeni mai bine decât bețivanul de Pranzini».

— «O madonă pentru troiță? mârâi sculptorul, zbârlindu-şi încă mai mult, cu un gest nervos, ciuful părului. O madonă a mărilor pentru troiță? repetă el. Ce idee! Bine. Costă două mii de lire. Ce? Ți se pare mult? Dacă-ți place… O Madonă pentru două mii de lire e chiar gratis. Ce dracu!»

— « Dar,..»

— «Nici un dar. Dacă nu-ți place, du-te la altui, sau la dracu, dacă preferi. Ai înțeles? Dai o mie de lire acont şi cealaltă mie când va fi gata».

Dar moşul era tenace, învățat să se tocmească cu hoții de negustori de peşte. Se ciorovăiră, unul mai dând, celălalt mai lăsând, până când făcură târgul pe o mie două sute de lire.

Pranzini îşi ascunse mulțumirea pe care o simțea pipăind primele şase bilete mătăsoase de câte o sută de lire.

Peste un ceas, sculptorul năvăli în buduarul celei mai zăpăcite dintre fețele uşoare ale oraşului. Drept bun, venit, fata îl întâmpină dela uşă.

– «Iar vii să mă plictiseşti! Calicule, nebunule, nețesălatule!»

— «Lavinia, bambina mia, iată şase sute de lire. Timp de două săptămâni cât îmi vei poza pentru o madonă, le vom păpa împreună. Restul de alte şase sute, pe care le voi primi când madona va fi gata, îl voi împărți pe jumătate cu tine. M’auzi tu, copilițo, nebuno, iubito?!»

Lavinia se repezi ca o pisică de-i smulse hârtiile, pipăindu-le neîncrezătoare.

— «Ve-ri-ta-bi-le! Şi eram tinichea. Idiotul da Domizio a plecat la Milano… Dar să pozez două săptămâni!.. Che barba!

Ha! Ha! Ha! Halal de model de madonă!» râse ea.
—

«Acum nu ne mai rămâne decât să avem şi copilaşul pentru poză».

-«Copil? Nu-mi trebue!»

—«Dar nu’nțelegi că…»

— «Nu’nțeleg nimic. Cu un copil în brațe nu pozez. Am şi eu moralitatea mea. E indecent… La urma urmei, ce? Trebue numai decât să fie madona cu copil?»

— «?»

— «Dacă-ți place fără copil, bine. Dacă nu, basta!»

Astfel sculptorul îndrăgostit îşi începu lucrul. Din butucul alb al lemnului se desghioca pe încetul o madonă admirabilă, de o frumusețe plictisită, torpidă, cu ochii migdalați, pe jumătate închişi, somnoroşi, cu brațele rotunde şi mâinile împreunate pe genuchi. Se desprindea tot mai vie. Zi şi noapte, întrerupând lucrul numai pentru masă şi pentru a plictisi cu mângâeri pe Lavinia, sculptorul termină în două săptămâni cea mai frumoasă operă a vieții sale. Apoi o vopsi. Carnația curată de culoarea chihlimbarului şi a trandafirului galben-roz, părul negru, unghiile viorii, haina albastră şi picioarele goale, splendide, în sandale aurite.

– «Ah! După ce m’ai plictisit atât, ai făcut-o mai frumoasă decât mine, exclamă cu lacrimi de furie Lavinia, când o văzu terminată. Fir-ați ai dracului şi tu şi ea!»

Şi fugi.

In zadar o căută sculptorul seara la varieteu, apoi a doua zi la ea acasă.

— «A plecat cu un domn cu cioc», explică servitoarea.

Reîntors în atelier, artistul adormi pe divan, cu gândul la ea şi visa că vine la dânsul un domn cu cioc şi cu două cornițe discrete care îi spuse:

— «Prietene, Lavinia dumitale a comis un simpatic sacrilegiu, pentru care am avut plăcerea s’o primesc în dar, dela Prea înaltul, pentru o mie de ani, în purgatoriu. Ieri am şi luat-o în primire. La început m’am bucurat, să-ți spun drept, căci părea fată simpatică. Dar de ieri până acum, atât mi-a împuiat capul, încât pedeapsa purgatoriului nu e pentru ea, ci pentru mine şi pentru toți dracii. O mie de ani e prea mult cu zănatica asta. Şi acum ştii ce m’am gândit? Ca să împlinesc voința Prea înaltului, de a o pedepsi cu adevărat, am s’o pun în locul madonei tale, să facă ea pe sfânta. La aşa pedeapsă nu s’a gândit nici Creatorul, rânji Diavolul».

Şi, dând jos statua de lemn, pe care o luară în grabă nişte draci, aşeză în locul ei pe Lavinia nemişcată, ca moartă şi apoi începu să țintuiască în cue rochia albastră pe soclul aurit.

Toc! Boc! Boc! Atelierul bubuia atât de tare, încât sculptorul se deşteptă… Acum se auzeau aevea bubuiturile.
Cineva bătea la uşe. Era chiar bătrânul marinar, care comandase madona.

– «Poftim, prietene, poftim. Madona Dumitale e gata. Poți s’o iei.»

Bătrânul rămase uimit. Aşa frumusețe nu mai văzuse. Era cu adevărat divină. Dar apoi, se ivi pe fața lui o nedumerire…

— «Dar copilul? »

– «Ei, copilul! Madona marinarilor nu are copil în brațe: trebue să aibă mâinile libere, ca să poată merge prin valuri să vă salveze. Altfel de cine o să vadă întâi? De copil sau de marinari?»

Moşului i se luminară ochii de înțelegere.

— «Bine zici. Vezi, asta înseamnă să ştii regulile şi canoanele artei bisericeşti».

* * *

Tot cătunul de marinari se adunase în ciopor să privească cu uimire statuia, care nu păru nimănui prea scumpă. Porniră în grabă se înjghebe un altăraş, cu acoperiş larg de lemn sculptat, închis pe trei laturi până sus, şi având în fața despre mare, zăbrele de lemn frumos împodobite şi o portiță pe care intrau cei ce veneau să se roage, atârnând de cuişoare, anume bătute în pereți, ex-voto de argint, de ceară şi chiar de aur.

Astfel ochii pe jumătate deschişi, migdalați ai madonei puteau privi mereu la jocul nesfârşit al valurilor.

Când chemară preotul s’o sfințească, acesta rămase cu ochii holbați la ea. Era un preot tânăr şi timid, dintr’o parohie săracă. Iar inima şi gândul lui fuseseră pân’atunci pline numai de cele sfinte.

– «Dar copilul?» întrebă el cu îndoială.

– «Cum, nici atâta nu ştii ? se miră cu demnitate bătrânul marinar, că Madona Apelor e cu mânile goale, ca să poată mai bine salva pe oameni dela înnec? »

Tânărul preot se roşi până ‘n pleoape. Şi pentru a nu se lăsa blamat, zise repede.

— « Ştiu, ştiu! Uitasem numai de ce e vorba».

Şi începu slujba. Era încă atât de zăpăcit, cu gândul mai mult la statue, încât ceti, în locul formulei sfințirii troițelor, formula de afurisenie a vrăjitoarelor. Cum era însă în latineşte, nimeni nu observă, nici chiar tânărul preot, care nu-şi dete seama de asta, decât când cu ultimul fum de tămâe, sfârşi de rostit cuvintele sacramentale ale blestemului, care se ceteşte la rugul vrăjitoarelor.

Împietri de groază, dar nu îndrăzni să repare nimic. Nu îndrăzni să repete slujba aşa cum trebuia, sfințând pe cea pe care o afurisise.

Pentru păcatul acesta multiplu şi exorbitant, tânărul preot s’a călugărit a doua zi, în mănăstirea trapiştilor. Şi cum în fiecare zi îl chinuia chipul madonei afurisite, primi aceasta cu resemnare, ca una din pedepsele cuvenite pentru fărădelegile lui.

Bunii pescari n’au aflat însă niciodată nimic despre această dramă. Ei veneau în fiecare zi să se roage la sfânta lor protectoare, îngrijind candela şi aninând de cupola troiței, sau de scaunul ei, felurite ex-voto, corăbioare de argint, peştişori de aur şi de aramă, copilaşi de ceară şi multe altele. Iar de câteori plecau în expedițiile lor marine, se rugau cu sinceră evlavie, să le dea peşte din belşug. Şi rugăciunea lor era de fapt ascultată, cu toate că rece şi luminoasă, frumoasa figură din capelă părea a-i privi cu ochi plictisiți, abia înăbuşind un căscat de lemn.

Marinarii tineri o visau noaptea, binecuvântându-i zâmbitoare, pe un val de argint şi socoteau că a doua zi, vor avea noroc la pescuit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Intr’o zi de ploae groaznică, un tânăr marinar se adăposti la altar, îngenuchiă, se rugă şi, drept ex-voto îi puse în poală un buchet de flori de câmp. Nu ştiu exact ce fel de flori erau, dar asta nu interesează.

Şi aşteptând să treacă ploaia, se tot uita la frumoasa madonă, nemaiputându-şi deslipi privirile din ochii care păreau atât de vii…, deşi erau ai unei sfinte madone de lemn.

Se îndrăgosti de moarte.

Veni mai multe zile în şir, spre seară, când nu mai trecea nimeni privind-o în genunchi, extaziat. In cele din urmă, nebun, îşi propuse s’o fure.

Ca să nu-l recunoască nimeni, îşi amanetă barca şi căsuța părintească şi se ferchezui frumos, de se prefăcu într’un Don Juan elegant cu baston, monoclu şi un buchet de crisanteme, pe care îl aşeză în poala madonei de lemn.

Încurajat de noua lui ipostază de fante elegant, el îndrăzni s’o sărute pe buze.

Şi atunci se întâmplă minunea.

Fie că veleatul se împlinise, fie din alte motive, cunoscute numai Providenței, ea deschise ochii cu un oftat şi-i înlănțui gâtul cu brațele care erau încă de lemn.

Iar primele cuvinte ale madonei înviate au fost.

— «Îmi placi mai bine aşa, decât ca un mitocan de matelot. Iți stă foarte bine cu monoclu ».

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Ce ne facem acum? întrebă el după un răstimp.

— Mie mi-e imposibil să mai stau aci, hotărî fosta madonă de lemn. Sunt de părere s’o ştergem în lume. Mai ai bani?

— Mai am două sute de lire.

— Ajunge şi atât! şi surâse cam decepționată. Când te gândeşti că măgarul de Pranzini trebue să fi tocat de mult cele trei sute de lire pe care mi le datora…

— Cine e acest Pranzini? întrebă cu gelozie fericitul ei învietor.

Fără a-i răspunde, ea puse în buzunar câteva ex-voturi de aur şi de argint.

— La nevoe, le putem amaneta la muntele de pietate.

Deteră foc troiței, ca să li se şteargă urma şi plecară amândoi în lume.

De atunci bieții pescari din cătunul dalmatin au rămas fără troiță.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Această poveste mi-a fost spusă de bătrânul meu prieten Antonio, spiritist emerit, care a primit-o sub formă de mesaj metapsichic, chiar dela spiritul marinarului, erou al aventurii, sinucis două săptămâni după aceea.

MARTA D. RĂDULESCU

“Revista Fundațiilor Regale”. Anul I, Nr. 2, 1934.