Garda de Fier

Palatul Mitropolitan din Cernăuți

Cu trunchierea inumană din 28 Iunie 1940, provincia dela Nord s’a încrestat îmbrobonată de sânge şi lacrimi în conştiința națiunii româneşti, iar gestul eliberator al soldatului român din 5 Iulie 1941 n’a făcut decât să şteargă acest chip cu aiasma vitejiei străbune, să-i purifice durerea, ridicând mândra Țară a fagilor, într’un neasemuit răsărit de soare din care nu va păli niciodată.

Un an, am urmărit cu inima strânsă, veştile ce puteau veni de peste hotar, şi multora din noi nu le-a căzut arma din mână dela retragerea fără sens din acea vară grozavă şi întunecată a sacrificiilor noastre. De, ce ne simțeam străini aici, pe străzile Bucureştilor, la Piatra-Neamț sau la Breaza, unde rosturi vremelnice ne-au purtat paşii, de ce privindu-ne în ochi îi simțeam lăcrimând fără să vrem şi de ce aceşti minunați munteni încer­cau zadarnic să-şi îndeplinească, fără adânci tresăriri, oficiile de gazdă?

Începeau vânturile toamnei şi desnădejdea abia se masca, involuntar, cu un zâmbet de conveniență, care arăta mai mult genurile în care ne prăbuşeam. Apoi veni iarna şi îngroziți de a nu cădea răpuşi definitiv, am crezut. O credință oarbă, imposibilă, într’o triumfală înviere, într’o atotcuprinzătoare justiție permanentă care veghea peste noi, păzindu-ne de moartea în întunerec. Ne-am scuturat şi ne-am pipăit. Trăiam; eram încă noi. Ne-am uitat în ochii prietenilor şi ai trecătorilor de pe stradă şi i-am văzut incendiați de aceeaşi credință. Ne-am gândit la viețile noastre şi am înțeles că ele mai puteau fi jertfite. Şi atunci ne-am bucurat. Ştiam că totul putea fi salvat şi viețile noastre puteau fi mântuite. Eram liberi, despovărați, de sarcina cine ştie căror blesteme. Ne gândeam surâzând că, poate în 1918,totul mersese prea uşor, că sângele românesc nu înroşise destul apa Prutului. Acum, eram gata. O ! ni-l vom da cu vârf şi îndesat, până la ultima suflare. Eram aşa de siguri de asta, că mângâiam zările şi timpul şi imploram stihiile să se desfăşoare cu un ceas mai de grabă. încă din Decemvrie, se ridica din truda mâinilor noastre, linia formidabilă de cazemate şi amestecându-se cu viforul şi trâmbele de zăpadă, ele creşteau fantomatic, una cu pământul» arătându-şi piepturile lucii, masive, de nebiruit. Presimțeam, însă, că nu vom avea nevoie de ele şi le priveam cu condescendență, ca pe nişte camarazi de ispravă, dar pe care ştii că trebue să-i laşi îndărăt.

Şi peste toate prezența Bucovinei, a Basarabiei, a Ardealului. Ciudat, cum se legau aceste plaiuri şi zări în memoria oamenilor. Vorbind de Bucovina, ochii se încețoşau după Basarabia şi Ardeal. Vorbind de Basarabia şi Ardeal, o lacrimă se prelingea după Bucovina. O unitate a sufletului şi pământului românesc. Aur iradiind, putere, tinerețe, iradiind veşnicie, forță a naturii, fluviu legănat între maluri eterne şi trecând peste ele. Astfel trecem, călăuziți de înaltele stele, lăsând în urmă câteva pocale de otravă şi un snop de trupuri la Sarmisegetuza, un mormânt proaspăt la Putna şi o coroană voevodală deasupra, un trup sfârtecat la Turda şi un cap la Mănăstirea Dealului. Regi la Curtea de Argeş şi regi urcând treptele viitorului. Şi sânge, sânge pretutindeni. De când falangele lui Boerebista războiau la Olbia, Odessa de azi, şi pumnalul get sclipea în fața zidurilor Mesambriei, veacurile s’au tencuit în această parte a lumii cu sângele nostru. Şi clădirea a fost temeinică şi aspră ca zidurile Cetății Albe şi măreață ca Cetatea Hotinului. Şi noi ducem iubirea şi mânia acelor viemi izbăvitoare şi ne frământăm să ajungem la înălțimea puterii lor de jertfă şi, uneori, cădem striviți de şovăelile zilelor de azi.

Şi iată, primăvara se apropie şi zările istoriei prind a miji. Bucovina se pierde într’o feerie de lumini şi ochii noştri primesc efluviile de viață, ce vin din spre pământul năzuințelor noastre ca pe o rouă şi o binecuvântare. Prutul vorbea şi Tețina vorbea şi Cernăuții adulmecau clipele învierii sale. Şi vedeam țăranii înveşmântându-se noaptea pentru a primi curați vestea luminată.

O ! ziduri despărțitoare ridicate de oameni, ce firavă e stavila voastră când împotrivă se ridică uraganul de foc al sufletelor ce nu se pot despărți. In acele zile, când la Radio şi în presă, Bucovina devenise o certitudine calmă ca şi munții şi colinele ei, am înțeles că Bucovina era cucerită. Ea se cucerea, devenind a noastră prin sângele vărsat pentru ea, prin puterile năpraznice ce izvorau de sub lespezile şi din mădularele ei.
Am înțeles că dacă noi mergeam spre dumbrăvile şi satele ei primitoare, Bucovina grăbea spre noi din străfundurile istoriei, aducând, în prezentul turbure, paşi înfiorați de voevozi, strigătele de izbândă din Codrul Cosminului, şoaptele celor morți în pulbere şi jurămintele celor ce veneau după ei.

Acolo în răcoroasele văi ce adăpostesc mănăstirile, în satele pitite în umbra munților, pe colinele dulci şi de-a-lungul apelor curgătoare, ai crede că vremea a încremenit pe loc şi în văzduhul strălimpede ea păstrează ca într’un fantastic tipar gânduri şi vorbe străvechi, ce nu pot să moară. Chiar țăranii par desprinşi din anii lui Ştefan cel Mare. Vorba lor blajină scapără uneori în tăişuri adânci. Te privesc în ochi şi în două trei vorbe te-au ghicit dacă eşti de-al lor. A fi de-al lor înseamnă să vor­ beşti într’un anumit fel cu ei, să ai o comuniune de spirit identică şi o curățenie de suflet cu totul deosebită; numai astfel ți se împărtăşesc necazuri şi dureri ascunse, revolte şi amărăciuni, care te uimesc prin discreția nobilă cu care ți-s comunicate şi prin sensibilitatea rară în fața nedreptăților. Celor ce vor să-i cunoască superficial, le arată o față amabilă, de circumstanță, când nu devin ironici, mai ales față de orăşenii de tip comun; în fond se păstrează neîncrezători, impenetrabili față de o lume străină, care nu le spune nimic.

Totuşi, aceşti țărani, care formează adevărata comoară a Bucovinei, sunt sensibili la marile curente de idei şi, în linii generale, am putea afirma că instinctul lor politic a funcționat fără greş, alegând calea unui naționalism dârz şi fără expediente, încă imediat după război. Față de personalitățile autoritare, impunătoare prin cinstea şi seriozitatea lor, manifestă un cult demn şi ostăşesc.

Cum s’a manifestat, aşa dar, prezența Bucovinei în viața publică a României după reintegrarea din 1918 şi care ar fi misiunea ei pentru viitor? Care ar fi nota dominantă pe care această provincie ar aduce-o construcției armonice a României de mâine ? Care sunt tendințele generale ce se desprind din trecut şi cum se orientează pentru viitor ?

Iată întrebări, cărora chiar dacă nu li s’ar da un răspuns complet, ne par suficient de actuale pentru a fi puse şi discutate aici. După răpirea Bucovinei în 1775 şi încorporarea ei la imperiul austriac, viața românească n’a putut fi zăgăzuită prin hotarele Cordunului şi legăturile cu Moldova au continuat cu aceeaşi intensitate şi după statornicirea noilor frontiere. De atunci şi până în 1918 se pot cita numeroase cazuri de naționalism, mani­ festat fie prin aderarea fățişe la actele politice ale Românilor din Vechiul Regat, fie prin treceri demonstrative în mijlocul lor. Astfel în 1877, un grup de tineri din Cercul Arboroasa, societate studențească şi expresie a unui curent adânc protestatar, în frunte cu marele Ciprian Porumbescu, au curajul să trimită o telegramă de adeziune, cu prilejul sărbătorii a 100 de ani delà uciderea lui Grigore Ghica Vodă, fapt ce le aduce săptămâni de temniță grea, de pe urma cărora compozitorul imnului «Pe-al nostru steag e scris unire» se alege cu o boală de piept ce avea să-l răpuie, în anii unei tinereți sbuciumate.

Treceri demonstrative se pot cita: aceea a poetului Dimitrie Petrino, Constantin Hurmuzaki, Dimitrie Onciul, George Popovici (George Robeanu), care aduc în viața publică a României înainte de 1918, elanuri răscolitoare, unite cu o sobrietate şi un simț al măsurii, care vădeau educația germană, în care fuseseră crescuți.

Se observă deci, o puternică şi manifestă tendință, gravitând în spre Iaşi şi Bucureşti. Spiritul public e format în Bucovina de «Junimea Literară».

Spiritul românesc constructiv s’a manifestat în provincia de Nord, în măsura în care reprezentanții ei au cunoscut nevoile locale şi au ştiut să impuie satisfacerea acelor nevoi. Astfel, Cernăuții au fost dotați cu o serie de clădiri publice moderne, în baza cărora se poate afirma rolul civilizator al Statului român, asupra ținutului dela Nord. Construirea unui măreț cămin de ucenici, a unei monumentale Case a Asigurărilor Sociale, a unei cetăți universitare, iar în studiu era construirea unui imens palat pentru o Bibliotecă publică şi universitară, ca în marile centre de cultură din Apus.

De asemeni, nu a fost cruțat nimic pentru ca satele şi oraşele bucovinene să fie înzestrate cu importante edificii publice, licee, şcoli de tot felul, biserici, primării, continuându-se în acest mod spiritul românesc constructiv şi civilizator.

Bucovinenii nu au adus în viața publică preocupări de strâmt regionalism, ci atențiunea lor s’a îndreptat cu egală solicitudine asupra tuturor categoriilor profesionale. Intre legile importante care dăinuiesc şi a căror valoare se reliefează pe zi ce trece, este Legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor din 1936, care unifică regimurile muncitoreşti din Ardeal, Bucovina şi Basarabia şi cele din vechiul Regat, creând condiții prielnice pentru viața şi desvoltarea profesională a muncitorului român. Pe acelaşi plan, de necesitate națională, se situează legea muncii de folos obştesc, legea de unificare a Camerelor de muncă, etc. Cămine de ucenici precum şi monumentale Case de Asigurări Sociale au răsărit la Cluj, Oradea, Deva, Dej şi Tg.-Mureş, afară de construcțiile din Cernăuți, rămânând să înfrunte vifornița unei străjuiri stiăne, dovedind în acelaşi timp misiunea civilizatoare a Românilor.

Se poate afirma că ideologiile mai mult sau mai puțin autohtone, câte s’au vânturat după război în România, n’au avut de­ cât o aderență formală cu spiritul revoluționar constructiv, ce prindea forme şi se desăvârşea în Bucovina, ca rezultat a unui îndelungat proces de lupte şi străduinți din această provincie. Dela jertfa de sine a lui Ciprian Porumbescu, în temnițele reci ale poliției austriace, Bucovina nu şi-a putut impune energiile creatoare pe plan politic şi constructiv, menținându-se pe o poziție de rezistență şi conservare națională în fața tendințelor de desnaționalizare manifestată de stăpânirea austriacă. Unirea din 1918 a deslănțuit aceste forțe, şi modul echilibrat, ponderator şi în acelaşi timp majestos, cum s’au desfăşurat, ne face să întrevedem latențele minunate ce zac în această provincie.

Nu vom aminti greşelile grave ce s’au făcut şi care stau pe buzsle tuturor, dar dacă cea mai primejdioasă s’a dovedit a fi vrajba şi neînțelegerile dintre fii aceleiaşi regiuni, atunci vinovați suntem cu toții. Suferințele unui an şi sângele ce a curs din belşug a fost de ajuns, credem, ca să potolească trufia celor mari şi să coboare glasurile celor revoltați. In tăcerea curată din fața altarelor redate luminii şi din fața mormintelor restituite lacri­ milor noastre să nu auzim decât glasul dreptei rațiuni. O mare familie românească va lua locul nemulțumirilor, ambițioşilor, strângătorilor de averi în paguba altora, cârcotaşilor, leneşilor şi neisprăviților, de care ne-am împiedicat la fiece pas, în ultimele două decenii şi care au făcut atâta rău țării acesteia. Mijloacele folosite până acum s’au dovedit inutile şi dăunătoare. Ele au sporit răul şi au mărit haosul şi nesiguranța. Trebue ca printr’un consimțământ tăcut al celor bravi din această nație să se stârpească în mod radical condițiile de existență în care cei răi au putut să evolueze şi, în acelaşi timp, să se acorde toate posibilitățile de desvoltare pentru ca nebănuitele energii ale neamului românesc să-şi poată extinde activitatea creatoare. Cei ce vor să muncească trebue puşi cu orice preț în condiții optime de muncă, pentru ca sforțarea ordonată să fie răsplătită aşa cum merită. Numai atunci, această familie românească se va simți prosperă, mulțumită, îmbelşugată. Ea va fi scutită de frământările sterpe ce le aduce sărăcia, în măsura în care va creşte îndrăzneala în întreprinderi, gustul riscurilor, cinstea şi eroismul muncii în viața privată, disciplina şi punctualitatea, etc.

Aceste acțiuni menite să sporească unitatea familiei româneşti trebue considerate ca lucrul cel mai de preț şi recompensate ca atare, restabilind valorile.

Care va fi rolul ce va avea Bucovina în perioada ce va urma, de restaurare a drepturilor națiunii muncitoare ?

In provincia dela Nord, din timpurile stăpânirii străine, epo- cele de luptă au alternat cu epoce de linişte şi creație. Liniştea era numii aparentă, căci în adâncuri se frământau năzuinti şi idealuri care cereau noi jertfe şi sacrificii. In ultimele două de­ cenii, activitatea constructivă s’a desfăşurat cu amploare şi urmele ei se văd presărate pe tot pământul țării. In acelaşi timp se plămădea în viziunea poporului, imaginea uriaşă a unei țări, stăpână la ea acasă, şi se poate afirma că Bucovina a fost cea dintâi prezentă cu jertfele şi cu aleasa curăție a sufletelor, alături de acest ideal. Perioada constructivă şi de renaştere, ce o trăim azi si ale cărei înfăptuiri abia le întrezărim, va găsi pe luptătorii bucovineni, pe cei mai tineri şi pe cei mai în vârstă, uniți în înțelegerea noilor vremi, satisfăcuți cu toți deopotrivă, fiecare la rosturile lor; dela înălțimea credințelor lor vor contribui şi mai mult la propăşirea neamului românesc de pretutindeni. Când vor fi chemați la conducere, vor avea în suflet ecoul luptelor duse, dar şi judecata calmă şi rațiunea senină a intereselor permanente ale familiei româneşti.

Indiferent cum se va face selecția, suntem siguri, că, în măreața operă de refacere, Bucovina va avea partea ei de contribuție, datorită luptelor nepregetate pentru credințe şi idealuri ce s’au dovedit biruitoare.

IULIAN VESPER

Din revista “Revista Fundațiilor Regale”, Bucuresti. Anul VIII, Nr. 8-9, 1 August – 1 Septembrie 1941.