Garda de Fier

“Trăiască România”

Zice V. A. Urechia într’una din frumoasele Legende Române, că încă din anul 1865 se svonise în Ardeal, că profitând de situația grea în care avea să intre Aus­tria în răsboiu cu Prusia şi cu Italia, Românii vor trece Carpații pentru a-şi desrobi frații.

În 1866 Urechia, care venea prin Austria din Spania şi mergea să-şi vadă familia în Moldova la Tarcău, străbătu tot Ardealul dela Oradea Mare la Cheile Bicazului. Într’o zi, într’un sat „colo’n vale” trase în gazdă la „părinchele popa”, care-l primi creştineşte, urându-i bun sosit şi întrebându-l:

—„Domnul din Țeară?”

—„Sunt din România” îi răspunse Urechia.

— „No, că aşa zicem noi: din Țeară.

Şi apoi deodată părintele închise uşa, se uită pe fereastră în dreapta şi în stânga, şi apucând pe drumeț de mânecă, îl întrebă mai mult în şoapte:

— „Spune-mi, vin feciorii lui Vodă într’acoa? Urechia nu înțelese.

— „Feciorii lui Vodă ? Dar părinte, Vodă al nostru e tânăr, neînsurat. Poate vrei să vorbeşti de feciorii lui Cuza. Dar nu mai este dânsul Domn… şi-apoi, feciorii lui sunt micuți”.

Iar popa de colo:

— „No, că ştim noi că Domn este Măria Sa Carol I. Doară nu întreb eu de feciorii lui Vodă, ci de cătane. Aşa, rogu-te, spune-mi, nu vin cătanele româneşti într’acoa ?

Lui V. A. Urechia, care a fost un iubitor de neam şi de pământ, i se umplură ochii de lacrimi.

*

     Cincizeci de ani mai târziu au mers feciorii lui Vodă într’acolo. Au stat din August până în Octomvrie 1916. Apoi s’au întors trecând din nou Carpații, fiindcă nu le venise nimeni într’ajutor: nici armamentul Franței, nici armatele Ruşilor, după cum le fusese cuvântul.

Şi Nemții după ei, cucerind pas cu pas din pământul țării, pe care-l apărau „feciorii lui Vodă” dându-şi viețele pentru o credință.

*

     1918, sfârşitul lui Noemvrie. După doi ani de ocupație inamică de la Severin până’n Mărăşeşti, ocupație germană, bulgărească şi turcească, într’o bună zi capi­tala se trezeşte în bubuitul tunului… vin Francezii dinspre Dunăre.

Zi înfrigurată, bucurii şi nădejdi! Neamțul începe să-şi plece fruntea şi Românul să şi-o ridice. Se simte o enervare, o mişcare neobişnuită pe stradă, mişună prin mulțime patrule cu cască nemțească, trec camioane încărcate cu muniții şi cu lăzi… pleacă Neamțul, pleacă… dar când ?

A doua zi în zori tot Bucureştiul e în picioare. Calea Victoriei geme de lume. În fața Cercului Militar e o mare de oameni. Pe terasa de sus sunt două gherete văpsite în schwartz-weiss-roth-ul lor şi doi soldați germani mergând în pas militar de la una la alta, nepăsători, parcă colea la doi metri de ei, nu s’ar petrece nimic. E garda. „Die Wache”.

Dar nu mai pleacă odată ? De doi ani de zile stau gheretele acolo, de doi ani de zile umblă Nemții pe terasă… astăzi, tunul nu-l aud ? Ce aşteaptă ca să plece ? Poporul începe să piardă răbdarea; se mişcă, se frământă, mârâie, înjură. De la una din ferestrele Cercului Militar o mitralieră începe a țăcăni. Un copil e ucis. Lumea amuțeşte. Amuțeşte dar nu se mişcă. Dârză, stă şi se uită, în sus, spre terasă. Un ceas, două, trei. Garda îşi urmează plimbarea între cele două gherete.

Şi deodată, de undeva, de la o biserică, un ceas bate douăsprezece sunete metalice. E ceasul când se schimbă garda. De doi ani, la amiază, cei doi soldați se duc pe uşa din fund şi alți doi vin să-i înlocuiască.

Azi, ca în fiecare zi, cei doi Nemți cu cască se duc… şi poporul, cu sufletul în dinți, aşteaptă mai departe să vadă: vor veni ceilalți, nu vor veni ? O minută, două, trei. Nu vin. Încă cinci şi încă zece… N’au venit.

Ca un singur om s’a repezit deodată toată lumea aceia, valurile mării în furtună, sus pe scările terasei. Într’o clipă steagul „lor” fu smuls, gheretele aruncate la pământ, țăndurile despicate, fărâmițate, svârlite peste balustradă. Lumea râdea, cânta, urla, şi în mijlocul acelei mulțimi în delir, o femeie, o babă mică adusă de şale şi sbârcită de ani, ridică pe deasupra capului ei un steguleț roşu-galben şi albastru, şi-l flutura în vânt, râzând, jucând, țopăind, cu avântul unei tinereți înoarsă ca prin minune. Şi-şi flutura mereu stegulețul strigând: “Trăiască România” şi ceilalți după ea: „Trăiască România” şi dacă era râs sau plâns în glasurile acele, nu ştiu, dar ştiu c’am întrebat pe un vecin:

—„Cine-i femeia aceasta?”

— „Ei!, văduva lui V. A. Urechia!”

C-tin GANE

Revista “Munții Apuseni”, Alba-Iulia. Anul I, Nr. 2, Octombrie 1938.