Garda de Fier

     Revista Scriitorilor Români, Nr. 18, Munchen, 1981

“Vechea biserică, sus pe deal…”

“Da’ vin odată Americanii ăia, Doamnă Sofico? Doar am cărat cu spinarea atâtia saci cu grâu de-al lor pentru Rusi, când eram prizonier in Siberia. Să facă acum ceva si pentru noi!”
Nică a lui Gheorghe Bătrânul vorbea rar si fără să participe la ceea ce zicea, parcă ar fi citit ceva neinteresant, tărăgănat si cu acel accent ardelenesc, la care inima mea bătea mai repede, la care mă cuprindea întotdeauna un val de bucurie si vioiciune pe care eu in restul timpului, la Bucuresti, nu le aveam niciodată atât de intens.
Era noapte, trenul venise ca de obicei cu întârziere si toti eram obositi. “Nenea Nică” vorbea fără patimă, cu ocel scepticism atavic al țăranului care stie că viața este asa cum e ea si că viitorul, chiar dacă nu aduce neapărat ceva mai rău decât ce a fost până acum, este atât de nesigur, încât nu poti si nu merită să-ți pui speranțe de bine în el. El fusese prizonier la Rusi si cărase într’adevăr luni de zile saci cu grâu american.
Nenea Nică ne lucra pământul “în parte” de ani si ani de zile si eu eram tot timpul la el în curte si – mai ales spre nemulțumirea bunicii si a mamei – nu scăpam aproape nici o ocazie să merg cu el la câmp, unde – mai în joacă, mai în serios – participam la tot ce lucrau țăranii, cel mai mult plăcându-mi strânsul fânului.
– “Nu mai stiu nimic, Nică. In Bucuresti stii că nu se aude bine, că îi bruiază tot timpul. Voi aici or trebui să stiți mai mult, că puteți asculta cât de cât radioul.
– No ia, Doamnă, ce zic la radio Americanii stiu eu, da’ ce mai zice lumea la Bucuresti?
– Lumea nu mai zice nimica, Nică, la oameni le e frică si de umbra lor, noroc că mama l-a învațat pe Nicusor să aibă grijă ce vorbeste la scoală si pe stradă, ca altfel ar trebui să ne fie frică si de el”.
Nenea Nică tăcu, o vreme nu mai spuse nimenea nimic. Lauda pe care mi-o adusese mama mă umplea de fiecare dată de o stinghereală neplăcută. Stiam că este o laudă, dar era mai puțin meritul meu real decât înțelepciunea bunicii si a mamei, care îmi insuflaseră acest autocontrol a ceea ce îmi iesea din gură, pe de altă parte stiam că în jurul nostru este ceva amenințător, de care trebuie să te feresti, dar pe care mintea mea de copil cu greu putea cuprinde. Partidul, despre care învățam poezii la scoală, era mult prea abstract pentru noi copiii, iar milițianul nu era încă prea departe de mosul cu sacul care te lua sau Țiganii la care ai fi fost dat dacă nu erai cuminte.
Stiam de acum, însă, încă de mic copil, că nu trebuie sa vorbesc orice față de lumea străină si mai ales să nu povestesc ceea ce aud acasă, pentru că astfel nu as mai fi vazut niciodată pe mama-mare si pe mama. Asta ar fi fost, fără discuție, cea mai mare nenorocire pe care mi-o puteam imagina pe vremea aceea. Si într’adevar nu povesteam niciodată ce auzeam în casă. Lumea era pentru mine împărțită în doua zone strict separate: casa si cercul restrâns al familiei pe de o parte, restul lumii de cealaltă.
Pe măsură ce scriu aceste rânduri îmi dau seama că până în ziua de azi am rămas cu această obisnuință, că nici astăzi nu discut în afară despre familie si despre ce se petrece înăuntrul ei, că familia este “tabu” pentru restul lumii. Este adevărat că, de când am devenit constient de ceea ce se petrece în jurul meu, de la adolescență, o fac din convingere. Iar temelia acestei separări a lumilor a fost pusă în acea perioadă din copilărie.
Eram mândru că oamenii mari din familie aveau încredere in mine, o mândrie gravă, o satisfacție grea, o mulțumire tăcută.
Nu fusesem niciodată forțat să debitez poezioare pentru amuzamentul musafirilor sau să culeg cuvinte goale, de falsă admirație ale colegilor de serviciu ai mamei sau ale vecinilor pentru “copilul destept” si de aceea nu eram obisnuit să deschid gura fără rost si nu aveam nevoie de astfel de satisfacții de cățel scărpinat după urechi, pentru că a făcut frumos sluj.
Prin aceasta începuseră de acum să apară diferente între mine si ceilalti copii, atentia continuă asupra celor ce spuneam îngrădea cansiderabil contactul cu prietenii de joacă si colegii de scoală. Lumea înconjurătoare era pentru mine a zonă periculoasă, dusmănoasă, de aceea eram tăcut si nu mă amestecam prea mult printre ceilalti copii. Foarte des mă plimbam după amiezele, când copiii dormeau, cu Pic, un câine lătos, prietenul nostru de joacă. Mă amuza deosebit să merg pe urmele lui, era un câine care rareori stătea locului, asa că uneori umblam după buna voie a capriciilor lui care o oră, două, in zig-zagul plimbărilor sale prin toate străzile si grădinile din jur, pe lângă garduri si in jurul felinarelor, prin toate tufisurile. Când oboseam ne asezam amândoi pe bordură si ne trăgeam răsuflarea.
Pic avea o figură de bătrân mustăcios si deseori parcă se preta la jocul acesta, ca un bunic care de la sine înteles se plimbă cu nepotii lui.
Am plans cu totii zile întregi la moartea lui Pic.
Tropăitul monoton al cailor la pas făcea noaptea si mai linistită. Caii lui Nenea Nică erau viata lui. Ii îngrijea cat se putea mai bine si era tare mândru sus pe car trecând prin sat cu caii lui, de care vroia să creadă că sunt cei mai frumosi in sat si nu cred să fi fast cineva atât de fericit ca mine, atunci când îmi dădea si mie cateodata haturile la mână si mă lăsa să man eu carul.
Ii plăceau mai ales caii cu stea, o pată albă rombică, in frunte, pe fondul maroniu-roscat, de nuantă plină, caldă, cu ochi expresivi, usor înlăcrimati, cu privirea nobilă, sensibilă, melancolică, reflectând parcă sentimente alese, usor lezabile, cu urechile drepte, ordonate, vigilente. Când îi mângâiam aveam acea bucurie nemarginita pe care numai copiii o pot simti.
Nenea Nică indemna din când in când caii, mai mult din obisnuintă pentru că ei cunosteau prea bine drumul de la gară spre sat, ba parca erau si ei bucurosi că uneori aveau ocazia să tragă o trăsură.
Nu vedeam figura mamei, desi sedeam unul lângă altul in trăsură, in noaptea răcoroasă si usor umedă. Simteam, însă, că începuse destinderea, binemeritata relaxare a luptătorului după istovirea luptei, după apăsarea insuportabilă a vietii de zi cu zi, când stii că un pas gresit poate distruge totul, pe cei dragi tie, pe cei pentru care porti răspunderea acelui minim de viată civilizată pe care mai puteai să incerci să o asiguri unei familii.
Stiam ca venirea aici, chiar si pentru cele amărîte două săptămâni la care avea dreptul un salariat, era mai mult decât cel mai sofisticat tratament medical. Pentru că nu mai trebuia sa-ti fie frică la fel ca in Bucuresti, pentru că nu mai aveai sedintele de îndobitocire, pentru ca nu mai trebuia sa-ti controlezi atitudinea fată de secretarii de partid si oamenii lor, pentru că aveai iluzia de a respira un aer curat, liber.
Nu as vrea ca rândurile care urmează să fie gresit intelese. Cea mai mare parte a oamerilor îsi respectă sau adoră, prin traditie sau convingere, mamele.
Eu nu vreau să ridic un monument acestei fiinte. Odată cu disparitia acelui număr de oameri care au avut ocazia să a cunoască, va dispare, din păcate, si amintirea ei, asa cum se intâmpIă in realitate cu fiecare dintre oameni, in afara celor pe care îi numim genii. Meritul mamei mele este că s’a străduit si a reusit – chiar si după părerea celor care ne-au cunoscut – să conducă familia prin toată vitregia vremii care se năpustise după război asupra noastră. Divortase de tatăl meu curând după nasterea mea si a fost nevoită să poarte răspunderea pentru bunica mea – mama ei – si pentru mine, să fie mama si tatăl meu, să fie instanta supremă, “cancelarul de fier”, să ia si să împlinească marile hotărîri.
Odată mi-a impărtăsit că, de fapt, ea are o “inimă de iepuras”, plină de teamă fată de ceea ce se petrece in jurul nostru. Nu este decât modestia ei!
Ea este pentru mine incă din vremea aceea, de când am început să o cunosc constient, un om activ, plin de energie si de idei, un luptător ferm, dar plin de probitate, decis să lupte până la capătul puterilor, dar plină de generozitatea si idealul cavalerilor „fără de teamă si fără de prihană”, decisă să poarte o luptă dreaptă si deschisă. Este o fire sensibilă si plină de nobletea pe care mama si bunica ei i le-au lăsat mostenire.
Iar mie mi-a dăruit viata de două ori. Plecată din tară înaintea mea, a reusit să mă scoată si pe mine după un an.
De ce trecerea timpului nu poate să crute astfel de oameni? Incet, încet, in linistea încremenită a noptii, ne apropiam de sat. Cunosteam, fără să le văd, fiecare curbură a drumului, fiecare podet, usoara cotitură la stânga, in urcus, primele case ale satului, vechea biserică, sus pe deal, noua biserică, de ani de zile neterminată si apoi marea răscruce de unde pornesc cele două ulite principale.
Un sat ardelenesc mare, pe malul Oltului, sat in care trăiesc laolaltă Români, Sasi, Unguri si, bineînteles, Tigani.
Se asterne pe panta unui deal, in terase, ca si cum toată lumea ar fi vrut să aibă vedere spre Olt si dincolo de el, spre lantul de dealuri de pe cealaltă parte, care-l însotea in lung alai.
Primii câini incep să ne latre si apoi, unul după altul, dau de stire dealungul ulitelor că noi trecem prin sat. Caii isi cunosteau drumul, Nenea Nică nu trebuia sa-i îndemne. Numai la poarta lor, când or fi vrut să se oprească, o mică miscare de hături i-a făcut să mai meargă trei case mai departe, spre cealaltă parte a ulitei, unde bunica ne astepta, ca întotdeauna putin ingrijorată, desi obisnuită cu întârzierile mai mari sau mai mici ale trenurilor.
-No, sara bună, Doamnă!
Nenea Nică, obosit si el, se despărti scurt de noi.
Nu uitase – cum s’ar fi putut altfel, aici, in sat? – să ne intrebe cât stăm, desi din totdeauna totul se desfăsura după un plan binecunoscut: bunica stătea de primăvara timpurie până toamna târziu, eu cât tinea vacanta mare, iar mama mea cele două săptămâni, in afara cărora mai venea din când in când pe fugă Sâmbăta seara târziu si pleca Duminica la amiază, după ce ne adusese câteceva, si văzuse ce mai e cu noi.
Aici, in sat, era inevitabil să fii întrebat “No, când ati ven’t?” si imediat după răspunsul cuvenit, “Da’ cât stati?”.
Pentru cineva care nu-i cunoaste pe săteni, poate fi o surpriză neplăcută.. Nu poate sti dacă in spatele întrebărilor se ascunde dorinta de a te vedea cat mai îndelung, sau nerăbdarea de a afla că pleci cât mai curând!
Fiind orăsean si mai ales si din Capitală, acest stigmat nu ti se putea ierta decât dacă erai originar din sat, si chiar si atunci doar într’o oarecare măsură!
Salvarea noastră era bunica, atât de cunoscută si profund respectată de toti sătenii, in plus născută acolo si care oricum îsi împărtea viata între Bucuresti si sat.
De fiecare dată când ajungeam seara târziu in sat mă bucurarn de surpriza pe care eu credeam să o constat a doua zi la săteni, care nu ar fi avut încă ocazia – îmi ziceam eu – să afle de sosirea noastra. Si cu atât mai mare era dezamăgirea mea, când, a doua zi, tot satul cunostea chiar si detaliile sosirii noastre presupus secrete.
Mai târziu mi-am permis o mică răzbunare, spunând că aici nu poti să soptesti la un cap al satului ceva unui pom, pentru ca toată lumea să nu afle totul încă înainte de a ajunge tu, chiar cu cel mai iute dintre cai, in celalalt capăt!

    Nicolae BALTADOR