„Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea”
„Am supravieţuit pentru că m-am rugat la Dumnezeu..."
Mereu m-am gândit cu teamă la ziua în care nu vom mai avea eroi. Şi când de fiecare dată câte unul dintre ei apune, România îşi plânge tăcută fiii. Cu lacrimi ascunse şi un plâns mut de durere, ţara rămâne orfană de tot ce a putut să ne dea mai bun. Gheorghe Ionescu s-a dus în Legiunea Cerească, senin, drept şi demn, aşa cum a trăit. Pentru tinerii naţionalişti, casa lui devenise un loc unde găseau mereu răspunsuri şi primeau o ciudată energie moralizatoare. Şi niciodată nu mi-am putut explica cum, după fiecare întâlnire cu „Domnul Ionescu”, plecam încărcat cu noi daruri spirituale.
Pe el soarta l-a înzestrat cu un har deosebit. Reuşea să schimbe oamenii dintr-o privire şi două cuvinte. Despre Căpitan spunea: „Omul acesta a zguduit societatea romanescă din temelii. Era de o forţă spirituală deosebită. Eu n-am mai întâlnit în viaţa mea un om cu atâta forţă. Lângă el te simţeai puternic”. Ei bine, acelaşi lucru l-am simţit şi eu la ultima întâlnire cu domnul Ionescu, de parcă în el încolţise dintr-o sămânţă floarea puterii Căpitanului. Boala îl ţintuise în pat, dar în ochi purta aceiaşi lumină. S-a scuzat că nu poate sta drept în faţa noastră, a celor care îl ascultam uimiţi cum ne vorbea senin despre valorile Mişcării Legionare. Ne-a spus că prin noi continuă lupta sa. Ne-a mai spus să nu renunţăm şi să purtăm în noi biruinţa legionară.
S-a născut în a patra zi de decembrie a anului 1915, la Roşiorii de Vede. 20 de ani din viaţă i-a petrecut prin temniţe. Primii cinci, pentru că s-a împotrivit lui Antonescu, restul, pentru că regimul comunist s-a temut de puterea spirituală a legionarilor în rândul cărora se formase ca om. Prea multă suferinţă pentru un om a cărui singură armă a fost iubirea, după cum spunea chiar el: „Mişcarea Legionară ne-a învăţat să iubim necondiţionat omul, indiferent de originea lui”. Odată cu venirea comuniştilor s-a ascuns prin ţară. Şi ani la rând le-a trebuit comuniştilor să-l prindă. Şi nu l-ar fi prins, dacă dorul de casă nu l-ar fi mânat înapoi la Roşiorii de Vede.
Şi-n temniţă, chinuit în celulă l-a găsit pe Dumnezeu. „Am supravieţuit pentru că m-am rugat la Dumnezeu. Da, l-am găsit şi în închisoare, nu numai în Biserică.”
După decretul de eliberare din ’64, a fost obligat să se stabilească la Braşov. A lucrat ca fotograf, pentru că vremurile nu i-au permis să se ocupe de plantele, pe care le studiase la Şcoala Superioară de Horticultură din Bucureşti. Şi deşi regimul îl supraveghea atent, niciodată nu a încetat să simtă şi să trăiască în spirit legionar. La Braşov s-a înconjurat de tineri, pe care i-a atras prin discursul său simplu, dar cu har. Avea mereu un aer vesel. Şi oricât de posac ai fi fost, uitai tot răul de faţă cu el.
A fost un model care a inspirat prin modestia sa mai multe generaţii de tineri, care acum spun cu durere: „Rămas bun, drag camarad!”.
Ciprian Bojan
Parastasul va avea loc marţi, 13 iulie, la 18 la capela Bisericii „Schimbarea la Faţă” din Braşov (Astra – Micşunica).
Slujba de înmormântare va fi săvârşită miercuri, 14 iulie, la 12, în cimitirul aceleiaşi Biserici.
